Politica neagricolă

0
470

Miniştrii Agriculturii au pus accentul pe fermele comerciale, precum a fost Valeriu Tabără din Banat; sau pe ţărani, cum a fost bucovineanul Gheorghe Flutur. Dar după anul 2007, politica agricolă internă este similară cu cea europeană, orientată spre fermele comerciale, ceea ce nu vine în avantajul consumatorilor!

Situaţia nu poate fi schimbată uşor, cu toate că politicienii îşi dau seama că viitorul nu mai este al marilor ferme, ci al fermelor de familie, care pot face agricultură durabilă/ecologică. Uniunea Europeană s-a fript o dată, în perioada 1960-1980, cînd a încurajat fertilizarea intensivă cu îngrăşăminte chimice şi combaterea bolilor şi dăunătorilor cu pesticide la acoperire. Rezultatul a fost dezastruos, deşi nimeni nu recunoaşte acest lucru. Producţiile s-au dublat, dar calitatea recoltelor a scăzut, mediul s-a degradat accelerat, biodiversitatea este afectată puternic, iar morbiditatea s-a dărîmat, jumătate din boli fiind declanşate de consumul de alimente obţinute cu chimicale şi aditivi alimentari.
Abia după 1982 a apărut idea agriculturii durabile, a trecut de atunci un timp, dar fermierii încă nu au revenit la agricultura tradiţională. UE le impune tot felul de restricţii, cuprinse în aşa-zisele bune condiţii agricole şi de mediu, bunăstarea animalelor, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, împiedicarea infestării solului şi pînzei freatice cu nitriţi şi nitraţi, producerea de alimente la fermă, vînzarea directă în pieţe şi tot felul de măsuri menite ca hrana să fie curată şi sănătoasă. Indirect, UE recunoaşte deci că alimentele ce se găsesc din belşug, ambalate frumos, nu sînt de bună calitate nutritivă şi biologică.
Asigurarea Europei cu hrană suficientă este un obiectiv realizat, vedem rafturile supermarketurilor pline de alimente – chit că la noi cheltuielile cu hrana ating 30% din salariu, faţă de 15% în Vest. Pentru a-i determina pe fermieri să producă alimente suficiente, UE le acordă subvenţii de 1% din bugetul public, dar în scădere la jumătate faţă de anii 1960-1980. Politica agricolă comună s-a schimbat, fermierii primesc subvenţii ca să aibă grijă de sol, de mediu, de bunăstarea animalelor, de peisaj. Europenii produc hrană şi pentru export, populaţia lumii creşte şi nevoia de alimente se va dubla pînă în 2050.
Fermierii sînt investitori de capital şi vor profit, nu ecologie. Aici este slabă PAC, la capitolul gestionare durabilă. Statele nu pot opri tăierea pădurilor, nici poluarea agricolă, nici falsificarea alimentelor (vezi scandalul cărnii de cal). Avem alimente suficiente, dar de calitate slabă şi nesigure, nu ştii practic ce mănînci. Hrana produsă intensiv nu este naturală, ci artificială, ceea ce îi scade din start calitatea. Occidentalii s-au obişnuit cu aceste alimente artificializate de înlocuitori (untul ieftin are şi lactoză, pîinea ieftină conţine gluten etc.), oamenii nu sînt pretenţioşi … pînă cînd apare o boală nutriţională.
Pînă atunci, mîncăm orice, roşii crescute în vată minerală, salate hidroponice, mere injectate. Agricultura “modernă” nu mai protejează natura, ci o exploatează şi o degradează. Occidentul a aruncat munţi de alimente pînă cînd şi-a dat seama ce greşeală contra naturii face susţinînd productivitatea capitalistă în cultura plantelor şi zootehnie. Reîntoarcerea la agricultura tradiţională se mai poate face doar încurajînd fermele de familie, care produc (cît mai) ecologic, pe bază de fertilizanţi naturali şi protecţie integrată. Iată cum am căzut în capcana “politicii agricole comune”, din care va fi greu să ieşim.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.