Din nou despre Tezaur

0
585

Despre Tezaurul românesc aflat la Moscova s-a discutat şi s-a scris atît de mult, încît unii dintre noi credem că problema este rezolvată. Adică să ne luăm gîndul de la averea noastră. Subiectul interesează, ne priveşte. Aşa că am urmărit cu mare atenţie eforturile politice şi diplomatice pentru a îndrepta o injustiţie. După căderea regimurilor totalitare din Europa, diplomaţia românească a încercat să stingă vechiul litigiu care s-a prelins spre noi din 1918. Cînd autorităţile bolşevice au hotărît confiscarea Tezaurului românesc, care a fost dus la Moscova cu doi ani înainte pentru a-l salva de război. Se ştie că relaţiile noastre cu vecinul de la Răsărit au urmat o curbă extrem de sinuoasă. Ruperea relaţiilor diplomatice în 1918, reluarea lor în 1934, restituirea unei părţi din Tezaur în 1935. Ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei în 1940, eliberarea acestor provincii în 1941, războiul, regimul de armistiţiu şi ocupaţia pînă în 1958, constituirea unei părţi din Tezaur în 1956, apoi independenţa şi vrajba pînă în 1989. Reînvierea acestei idei mi-a provocat-o cartea istoricului Ioan Scurtu (Tezaurul României de la Moscova, 2014).

Autorul a fost implicat în această problemă ca director al Arhivelor Statului. S-au deplasat în Federaţia Rusă mai multe echipe de arhivişti şi istorici pentru cercetare. Au revenit în ţară peste 80.000 de file document, care au fost depuse la Arhivele Naţionale ale României. Ca istoric, autorul a făcut şi demersuri pe cont propriu pentru alocarea de fonduri. Un premier, să-i spunem şi numele, Theodor Stolojan, s-a plîns că nu are bani. Istoricul i-a spus: „Domnule prim-ministru eu sînt obligat să vă propun, dumneavoastră veţi hotărî, iar istoria ne va judeca”. Ceva bani pînă la urmă a alocat premierul. S-au făcut o comisie din reprezentanţi ai Ministerului de Externe, de la Banca Naţională şi istorici specializaţi în relaţiile româno-ruse.

Deplasarea comisiei la Moscova nu a fost lipsită de peripeţii. Cert este că partea română dorea şi spera ca Tezaurul să se întoarcă acasă. Numai că decizia importantă aparţinea vectorului politic. Este redată atitudinea fostului preşedinte Băsescu, care aflat la Moscova (2006), a luat-o pe lîngă subiect. Cu acel prilej i-a spus istoricului Scurtu: „Discutaţi, discutaţi istorie”. A urmat un hohot de rîs. Ruşilor le-a fost suficient. Au mai fost şi cîţiva aventurieri care lansau zvonuri şi declaraţii cum că ruşii vor să ne dea Tezaurul, dar partea română nu este interesată (Gelu Voican Voiculescu). Nici diplomaţii noştri aflaţi în misiune în Federaţia Rusă nu au strălucit. Povesteau Comisiei, din care făcea parte şi autorul, despre zugrăvirea unui colţ de clădire, repararea uşilor ori schimbarea faianţei. Ba s-a plîns şi de vinul prost primit de la Ministerul de Externe. Un ministru de externe a făcut greşeli privind  partea istorică a Tezaurului. De pildă restituirea din 1956 nu era o plată pentru poziţia României faţă de revoluţia maghiară. Din simplul motiv că restituirea a avut loc în iunie, iar revoluţia s-a desfăşurat în noiembrie. Uşor putem deduce, că în mare parte tergiversarea în problema Tezaurului arată nepriceperea diplomaţilor noştri dar şi indiferenţa cu care a fost tratată Comisia Specială. Se apreciază preocuparea constantă a Băncii Naţionale Române, care a sprijinit Comisia. În final, istoricul Scurtu în 2012 şi-a prezentat demisia. Nu a uitat să propună o serie de oameni pricepuţi care să ocupe această funcţie. Printre cei preferaţi s-a numărat şi academicianul Ioan Aurel Pop. Cartea este în fond antologia unui efort pentru pansarea acestei răni a istoriei noastre. Dar şi carenţele care au întunecat efortul.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.