Aflarea moaştelor Sf. Serafim de Sarov (II)

0
545

(Urmare din Pagina Creştină de vineri, 17 iulie 2015)

Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii.
Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului.
În starea de plâns în care se afla, a reuşit, totuşi, să se târască până la mănăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în “pustia” sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfântul pust­nic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă, i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe “Fecioara Mângâietoare”, numită de el “Bucuria bucuriilor”, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer. (Va urma în Pagina Creştină de săptămâna viitoare)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.