Corul din comuna Poienile Izei

0
895

Farmecul vieţii liturgice în bisericile noastre strămoşeşti sporeşte atunci cînd auzi o cîntare corală care te duce cu gîndul la Rai, la Dumnezeu. Gîndul înfiinţării unui cor la biserica din Poienile Izei, Monument istoric inclus în Patrimoniul UNESCO, a pornit de la un fiu al satului, absolvent al Seminarului Teologic de la Curtea de Argeş şi preot mai tîrziu, Ioan Muntean. Pe la sfîrşitul anului 1977, s-au adunat 20 de parohieni, pe atunci cîntarea era una dintre puţinele forme de apropiere a sufletelor de Sfînta Biserică.
Stăm de vorbă cu dirijorul Petru Giurgi: „Am ales cîntarea psalmică după prof. Nicolae Lungu, repetiţiile le ţineam seara, la început în casele unora dintre credincioşi, apoi la Casa parohială. În prima duminică, am dat răspunsurile la „Ectenia Mare”, spre bucuria şi surprinderea noastră şi a multor consăteni care nu aflaseră nimic despre această binecuvîntată iniţiativă. Apoi am mers mai departe, continuînd cu „Antifoanele”, cu „Fericirile”, cu „Sfinte Dumnezeule”. Şi cînd am stăpînit cît de cît melodiile, le-am cîntat şi în biserica noastră de lemn. Aşa am continuat toată iarna 1977-1978. Apoi, procurînd partiturile Sfintei Liturghii pe aceleaşi melodii, dar organizate pe trei voci, am trecut din mers la împărţirea noastră în trei grupuri şi am trudit la învăţarea noilor variante melodice. Pentru femei şi tinerele fete de la vocea I era uşor, dar pentru cele de la vocea a II-a şi pentru bărbaţi, acesta a fost un nou început. Doi ani, mai ales iarna, am continuat, opintind învăţarea cîntării armonizate pe trei voci, pînă în nul 1980, cînd făcuserăm rost de o nouă partitură, tot psaltică şi tot de la Nicolae Lungu, de data aceasta însă pe 4 voci. Din pricină că niciunul dintre noi nu aveam o pregătire muzicală şi mai ales după ce preotul nostru fusese hirotonit pentru o parohie lîngă Moineşti-Bacău, am muncit din greu, descifrînd partiturile la acordeon, apoi le învăţam pe de rost, iar la urmă le transcriam pentru fiecare corist, pur şi simplu pe silabe, însoţite de săgeţi orientative, ca să poată fi învăţate mai uşor. Repetiţiile le efectuam mai mult iarna, cînd coriştii erau mai liberi. Luni seara repetam cu vocea I, marţi cu vocea a II-a, miercuri cu tenorii, joi cu basul, iar vineri, sîmbătă şi duminică, repetam cu toţii. Nu voi uita niciodată truda la „Heruvimi”, cînd unul dintre corişti spusese: “Cîntarea asta n-o să ne iasă nicicînd!” Dar, după mai multă muncă, am depăşit şi acest hop. Încă de la început, observasem că bisericuţa noastră devenise neîncăpătoare. Şi dacă astăzi avem o minunată Catedrală, alături de bisericuţa cu „turlă pînă-n cer”, ştim bine că primele gînduri pentru realizarea ei au prins în inima coriştilor, între care erau şi cîţiva membri ai Consiliului parohial. Apoi, vrednicul de pomenire, părintele Gheorghe Ilieş, pornise hotărît la demersurile necesare noii construcţii, la temelia căreia avea să-şi îngroape nu mult mai tîrziu propia jertfă, ca meşterul Manole la Curtea de Argeş”. Corul din Poienile Izei n-a fost şi nu este unul profesionist, dar a încercat să poarte un mesaj creştin ortodox, chemînd la rugăciuni, mai ales prin pricesnele pe care le cîntă duminică de duminică şi la sărbători religioase”.
Petru Giurgi şi-a continuat relatarea: „Cele mai multe pricesne le-am cîntat şi le cîntăm la unison, avînd la îndemînă încă de la început inepuizabilele cîntări din Oastea Domnului, cele mai multe creaţii originale, sînt ieşite din condeiul mult-încercatului poet creştin Traian Dorz. Am reuşit să învăţăm mai multe pricesne şi colinde pe 3 sau chiar 4 voci. De cîte ori, cîntîndu-le în biserica noastră sau la mănăstiri, la sfinţiri de lăcaşuri de cult din judeţul nostru sau din România, am văzut pe multe feţe de credincioşi lacrimi sau o bucurie aparte, sorbindu-le cu nesaţ?”
Cordonatorului şi dirijorului Petru Giurgi, coriştilor din Poienile Izei, preotului paroh Ioan Pop li se cuvin laude.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.