2015 – “Anul veteranilor de război”

0
536

Continuăm seria mărturiilor, începută în numărul din data de 11 iulie, cu al doilea veteran de război încă în viaţă din comuna Asuaju de Sus. Moş Ştefan Bude va împlini luna viitoare venerabila vârstă de 95 de ani, motiv pentru care îi aducem de pe acum urarea de ani buni şi frumoşi înainte, să apuce şi suta.
Este apreciat în întregul sat ca un gospodar vrednic şi un om de omenie. De altfel, în ziua scurtului interviu l-am găsit în ograda de acasă săpînd în holda de mălai pe o căldură greu de suportat şi la umbră. Mi-a mărturisit că aşa a fost învăţat de mic, cu toate muncile gospodăriei şi cu a suporta prigonirile vremii.
Încorporarea în armată s-a întîmplat şi pentru dumnealui, asemănător cu majoritatea tinerilor din Ardealul de Nord, în anul 1941, în armata regimului horthyst de ocupaţie. După o sumară instrucţie, unitatea militară din care făcea parte a fost trimisă pe frontul de est. Din multele episoade ale luptelor de la „Cotul Donului” la care a participat ca infanterist în linia I, am selectat fragmente petrecute în bătălia de la Kursk, cea mai mare bătălie de tancuri din cel de al Doilea Război Mondial.
În acest sector de front s-au încleştat două uriaşe forţe militare: cea germană număra 900.000 de oameni, 10.000 de tunuri, 2.000 de avioane şi 2.700 de tancuri (între care faimoasele „Tigru” şi „Pantera”), iar sovieticii au reuşit să concentreze uriaşe forţe militare ajutate de mari efective de partizani, care însemnau 1.300.000 de oameni, 20.000 tunuri, 3.600 tancuri şi 2.000 avioane. După 20 de zile de lupte grele, începute în 4 iulie 1943, trupele sovietice au spulberat încercarea Germaniei de a recîştiga iniţiativa strategică.
Amintirile lui moş Ştefan din acele groaznice zile: „Tancurile nemţeşti au început să se retragă că tare s-o întărit ruşii. Nemţii au construit la repezeală un pod de plute pe care au reuşit să treacă multe tancuri dincolo de Don, dar pe un alt pod, făcut la fel, ne-am retras, că ruşii ne-au bătut tare rău.
Eu m-am trezit cu un tanc rusesc în spate şi mi-am văzut sfîrşitul, dar salvarea mi-o fost o vîlcea în apropiere, la care am fugit şi m-am aruncat. Vreo 20 de ruşi au început un foc de prăpăd cu mitraliere şi tunuri antitanc. Sub ochii mei a căzut împuşcat un sergent ungur. Îl chema Radácsy Pişta, îi ştiu bine numele pentru că mi-o fost bun prieten. El îmi scria cărţile poştale şi scrisorile către soţie pentru că de la un timp, după 1942, nu mai aveam voie nici un soldat să scriem în limba noastră şi numai în limba maghiară pe care eu o ştiam prea puţin.
În retragere am avut parte de un alt pericol: multe grupuri de partizani bine înarmaţi, grupuri ascunse prin lanuri şi prin ierburi, deschideau prin surprindere focul asupra noastră. Dar ei cu ei, erau doară în legătură cu armata sovietică. Au început lucruri groaznice. Camarazi unguri din Ardeal, care ştiau şi româneşte, au început să se dezlănţuie asupra noastră, a ostaşilor români. I-am auzit spunînd „olahii nu trebuie musai să cadă pe front, ei trebuie împuşcaţi!” Şi n-au glumit. În spatele meu au împuşcat 3 români. Peste o vreme am reuşit să mă apropiu de trupul mort al unuia şi am aflat că îl chema Danci Ştefan.
Într-o zi de vineri, prin august 1943, ne-am săpat un adăpost într-o rîpă, unde ne-au dotat şi cu bicicletele noastre care au rămas înainte de noi. Aici, un sergent ungur mi-o zis: „Pişta, dacă te duci după o ladă de muniţie, pe tine nu te împuşc!” I-am răspuns „nu pot mere că vin gloanţe ca ploaia de la partizani”. M-a lăsat totuşi în pace, dar în dimineaţa zilei următoare mi-am luat pe furiş bicicleta şi am fugit. Ungurii au tras după mine, dar am sărit culcat şi foarte cu mare greu am reuşit să ajung într-un sat ucrainean unde am dat peste oameni de omenie. Am primit găzduire o vreme şi apoi, la plecare, merinde de drum.
După multe păţănii, întîlnindu-mă şi cu alţi români fugiţi din armata maghiară, care devenise pentru noi un pericol de moarte, ne-am însoţit şi am tot venit prin locuri ascunse şi prin păduri, iar după mai bine de două săptămîni am sosit în faţa porţii casei din Asuaj, iar soţia, care trăieşte şi astăzi, cu greu m-a recunoscut. Nu-i venea să creadă că sînt viu şi nevătămat”. (Prof. Emil DOMUŢA)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.