„Sunt prea bătrân pentru a mă mai putea maturiza!” (Ioan Marchiş)

0
3578

– Interviu cu sculptorul Dr. Ioan Marchiş, realizat în atelierul său din Ocoliş –

– Aici, în atelierul tău de la Ocoliş, te-am văzut, adeseori, modelând în lut, în ghips, dar niciodată cioplind un lemn. La ce lucrezi acum, domnule Marchiş?
– Acest trunchi de nuc bătrân de aproape 200 de ani are peste 2 metri înălţime şi cântăreşte peste o tonă. Lucrarea pe care o fac se intitulează Fata din nuc, pentru că va fi o zeiţă, o zână ca în basmul lui Dimitrie Anghel, Fata din dafin.
– În basm sunt evocate amintiri din anii copilăriei. De ce sculptezi tu zâne la vârsta asta, a ta, care se vede din poză?
– Eu sunt din Maramureş, născut pe Valea Izei. Din pruncie am rămas cu credinţa că zeităţile se ascund în arbori, se ascund zeităţi înăuntru. Fiind un copac vindecător, imposibil să nu aibă nucul în el o asemenea forţă. Caut energia nucului, care cred că e de genul feminin. Am foarte multe schiţe, în care mă preocupă la femeie părul. Femeia simbolizează părul şi piaptănul care ordonează podoaba capilară. Piaptănul e un simbol masculin care ordonează apa neagră. Părul e ca un râu negru, ca noaptea. Femeile pe care le sculptez au părul mai lung decât picioarele, stau pe propriul păr sau părul se transformă într-o barcă, în care ele plutesc.
– Cum zice şi Brâncuşi, sculptura ţine de maturitate.
– Eu am făcut şi artă monumentală. Am reprezentat eroi ai neamului, voievozi, dar când am concepţii personale sculpturale, mă duc spre arhetip. Am făcut din juguri diavoli îmblânziţi, pentru că maramureşenii îmblânzesc pe diavol, noaptea, prin magie şi când mă apuc de lucrări personale, dincolo de comenzi sociale, mă duc spre arhetip şi spre miturile Maramureşului. Nu pentru că aşa a făcut şi Vida Geza şi Brâncuşi, ci pentru că aşa mi-e tendinţa. Nu caut nici un model pentru că vreau să mă regăsesc pe mine, dar semeni cu alţii fără să vrei, întrucât şi ei au rădăcinile pe care le-ai avut tu. Şi atunci, sculptura românească seamănă. Sunt atras de lemn, nu de tablă. Sunt maramureşean şi de aia am rămas aici, nu m-am dus în Londra sau în altă ţară.
– În femeie ce găseşti: iubire, simbol sau un nod?
– În femeie găseşti eternitatea, cheia unui nod, cheia unui mister. Femeia nu e responsabilă de zeitatea care este ea. Ea este misterul vieţii şi al creaţiei. Conştientul ei nu-i responsabil pentru ce aduce ea din mitologie, ce aduce ea din esenţa umană. Ea n-ar suporta esenţa aceasta dacă ar fi adusă la nivel de conştient. De aceea femeia este instinctivă. Nu-şi poate domina forţele din ea. Bărbaţii care pictează sau sculptează femei caută acel mister. Misterul speciei, misterul nopţii, misterul creaţiei, misterul de dincolo de minte. Femeia este o punte spre mister. De aceea ea e creatoare. Bărbatul e un element al creaţiei, dar femeia poartă în pântece oul. Bărbatul e raţional, citibil, femeia nu. De aceea se zice femeia şi dracul. De aceea femeile şi atrag… Misterele atrag.
– Care-i legătura mitologică între daci şi maramureşeni?
– Creştinismul a fost foarte repede adoptat de către maramureşeni, pentru că dacii aveau acest crez al nemuririi. Creştinismul e o religie modernă, care a înţeles că nu poate distruge toată mitologia şi atunci a adoptat-o. Sărbătorile mitologice au fost preluate sub altă denumire. Legăturile noaste cu miturile străvechi, cu pământul, cu cerul, sunt foarte puternice şi azi. Noi, cei care creăm artă modernă, încercăm să redescoperim viaţa miturilor vechi, fără a fi anticreştini. Încercăm să descoperim şi tainele, şi rădăcinile strămoşilor noştri, care oricum clocotesc în noi, ori le recunoaştem, ori nu. Iraţionalul e o parte a noastră, ca raţionalul. Conştiinţa noastră e doar o lanternă care decupează o rază subţire din necunoscutul care ne înconjoară. Iraţionalul, la fel, e fascicul slab care taie puţin din întunericul care ne cuprinde şi din mister. Omul e mult mai mult decât poate gândi şi înţelege. Important pentru gena umană este invizibilul dintre noi. În mitologie sunt adevăratele legităţi, ele sunt ascunse. Dincolo de raţiune, mai este intuiţia care sondează alte zone. Arta plastică e un limbaj nonverbal, care caută alte laturi ale misterelor umane. De aceea artiştii trebuie lăsaţi să facă ce vor ei.
– Dacă ar fi să îl modelezi pe Creator, cum ai face-o? Ce vârstă, ce formă i-ai da lui Dumnezeu, în concepţia ta?
– Dumnezeu ia toate formele. Are mai multe chipuri, care strălucesc în multe culori, cum zicea Stefan Heym, laureat al Premiului Nobel. În orice faci este şi un chip al lui Dumnezeu. Şi noi, oamenii, suntem un chip al Lui.
– Eu cred că suntem chiar o părticică din Dumnezeu.
– El nu are formă, dar tot ce are formă are şi forma Lui. Ca atare, orice operă sinceră are ceva din Dumnezeu. Materia este o formă a lui Dumnezeu în toată manifestarea ei. În fond, fiecare dintre noi îl construieşte pe Dumnezeu, atunci când crede. Îl construieşte în ima­ginaţia lui sau în lemn, ori piatră. Dacă nu-l construieşti pe Dumnezeu, atunci nu poţi înţelege. Asta nu înseamnă că Dumnezeu poate fi construit. Construcţiile pe care le facem noi dând chipul lui Dumnezeu sunt provizorii, dar şi reale. Dumnezeu nu poate fi însă epuizat printr-o imagine
– Ce legătură are filosofia cu sculptura?
– Arta plastică a însemnat cultură. Nu există artă fără cultură. Arta presupune cunoaştere, cultură şi de aceea ajunge la un anumit tip de filosofie. Arta încearcă să acopere zone dincolo de cuvânt. O lucrare de artă nu poate fi epuizată prin cuvinte, întrucât sunt limbaje paralele. Nonverbalul cu verbalul se îmbrăţişează. De aceea artiştii plastici caută scriitorii. Plasticienii caută o lume dincolo de cuvânt, deoarece cuvântul înrobeşte. Opera de artă te relaxează pentru că ea este dincolo de gândirea ta. Arta plastică este o mare de linişte, dincolo de cuvinte.
– Ce fel de Doctor eşti tu: de suflete?
– Eu nu cred în doctorate în artă plastică, aşa cum se face acum, pentru a echivala un profesor de liceu să poată preda în universităţi. Eu sunt doctor în Filosofie, în semiotică. Am scris despre semnele din Maramureş în comunicările non-verbale. Doctorat se poate face numai în ştiinţe, în cercetare, nu în artă. Sunt atras de sculptură, dar şi de filosofie. Îndrăgostit de lemn. Strămoşii mei au fost sculptori şi dulgheri, morari şi constructori de case din lemn. Ţăranul şi lucrează, dar şi gândeşte simplu. El nu va risipi piatra sau lemnul. El va şti să facă orice lucru respectând materialul şi ideea lui. Ţăranii ne dau această lecţie de comuniune cu Natura. Până unde să forţezi sau să exploatezi natura? Cum să o respecţi şi să o laşi şi pe ea să trăiască? Şi eu sunt un ţăran, un ţăran rătăcit de esenţele a ceea ce înseamnă ţăran, deoarece gena mea de maramureşean este mai puternică decât cultura pe care o am.
– Cum ai ajuns domn, de la ţară?
– Eu nu sunt domn. Viaţa te aruncă pe tot felul de căi.
– Ai făcut Liceul de artă la Baia Mare, Facultatea de Artă plastică la Cluj. De ce ai dat examene de diferenţă şi ai urmat şi Filosofia?
– Pentru a-mi putea da doctoratul în semantică, cu o teză despre limbajul nonverbal. Am zeci de statui în bronz, busturi. Cele mai cunoscute: Pintea Viteazul, de la Jandarmerie şi Bogdan Vodă, de la Cuhea. Cu Arcul Solar de la Buclă am reuşit să fac un cântec în grinzi. Acolo m-am despărţit de detaliu. Am făcut o lucrare de dulgherie, în cultul Soarelui, cu 4 intrări şi o poartă spre Soare, care din păcate n-a rezistat decât 30 de ani. A fost prima lucrare monumentală, care a fost şi premiată în 1982. Lucrarea arăta ca un templu de sacrificiu, un loc de iluminare. De aceea băimărenii au numit-o Spânzurătoare. La revoluţie, acolo au spânzurat portretul lui Ceauşescu. În fond, orice altar e un loc de sacrificiu, o poartă.
– De 15 minute, de când am început dialogul, nu ai lăsat din mână dalta şi ciocanul, nici măcar nu m-ai privit. Te-a preocupat doar zâna ta. Când o să te maturizezi?
– N-am nici o şansă. Nu mai am timp. Sunt prea bătrân pentru a mă mai putea maturiza.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.