Viaţa la ţară

0
368

Este grea, nu e uşoară. Cei născuţi, crescuţi şi trăiţi la oraş, cu satul au contacte ocazionale. O vizită la cunoştinţe poate genera impresii subiective. Oaspeţii reîntorşi acasă îşi amintesc numai de partea pitorească a satului. Natură generoasă, apă din fîntînă, aer curat, linişte deplină, băutură şi mîncare ca la mama acasă. Cu puţină muncă şi ajutor oferit gazdelor, orăşenii ar gîndi altfel. La ţară nu se stă pe roze, trudă multă, odihnă puţină şi adesea pagubă, în loc de cîştig. Casa de la ţară nu este casă de vacanţă. Treburile niciodată nu se termină şi oricînd pot fi luate de la capăt. Gospodăria se întreţine cu cheltuială, altfel se degradează văzînd cu ochii. Meseriaşii care mai sînt, profită, lucrează scump şi nu se ţin de cuvînt. Lucrătorii cu ziua sînt şi mai puţini. Cu mîncare, ţigări, cafele şi băutură, ziua de muncă ajunge la 100 lei. Marea dramă a satului românesc este absenţa tinerilor. Unde lipsesc tinerii, nu vor fi nici copii şi viitorul comunităţii rămîne nesigur. Declinul demografic, cel mai vizibil, este în mediul rural. Sînt localităţi în care în ultimii ani nu s-a născut nici un copil. Prezenţa tinerilor, în localităţile limitrofe oraşelor, asigură un relativ echilibru al populaţiei pe categorii de vîrstă. Pînă cînd nu se ştie. Tinerii fie că fac naveta la oraş, fie că au un loc de muncă în comună sau apropiere. Comunităţile în care primarii au reuşit să localizeze forţa de muncă sînt puţine. Cum au procedat primarii din Fărcaşa, Dumbrăviţa, Cicîrlău şi alţii, numai ei ştiu. În rest peste satele îndepărtate (ex. zona Codru) se aşterne pustietatea. Peisajul cu case părăsite, garduri stricate, şanţuri şi curţi pline de bălării este dezolant. Majoritatea populaţiei se rezumă la foştii ceapişti, ajunşi bătrîni, slabi şi plini de boli. Li se adaugă disponibilizaţii Revoluţiei şi unii pensionari reîntorşi definitiv sau temporar la glia strămoşească. Cum bătrîneţea pe nimeni nu iartă, comunităţile cu vîrstnici supravieţuiesc, nicidecum nu prosperă. Singura lor preocupare este agricultura de subzistenţă, rămasă la discreţia naturii. Din respect faţă de pămînt, o bună parte din pensie se duce pe costul lucrărilor agricole. Revenind la tineri, o familie cu copii şi cheltuieli, fără venituri lunare sigure, numai din agricultură nu poate să trăiască. Şi dacă sînt mici fermieri, preţul produselor agricole este derizoriu şi concurat de cele importate. Revigorarea satelor prin reîntoarcerea celor plecaţi în străinătate nu este o garanţie. Ce-i drept, vilele lor au schimbat aspectul localităţilor dar tot goale rămîn. Mulţi s-ar reîntoarce dacă ar găsi un loc de muncă sigur şi mai bine plătit. Despre iniţierea unei afaceri, nu poate fi vorba. Puţini au avut banii necesari şi au reuşit să învingă birocraţia românească. Lipsa oportunităţilor, din astfel de localităţi, nu-i scuteşte pe primari de a găsi soluţii alternative. Primarii ar trebui să lase la o parte festivităţile şi gîndul la un nou mandat. Prioritate ar fi atragerea fondurilor europene şi a investitorilor dispuşi să investească în mediul rural în întreprinderi mici şi mijlocii. Pînă cînd cei interesaţi se vor gîndi la viitorul satului românesc, pe bătrînii care-l menţin în viaţă îi apasă o întrebare. Cine le va lua locul? Copiii, nepoţii sau străinii? Firesc ar fi să vină o altă generaţie. Dar dacă nu va veni? Pînă atunci, povestea casei părinteşti care nu se vinde începe să devină o frumoasă amintire. (Prof. Vasile ILUŢ)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.