Centrul nobilimii maramureşene de la Vişeu, în plină activitate (I)

1
773

Reporter prof. Aurel Ghilezan: Maestre Piso, şi eu şi cititorii vă cunoaştem din coloanele ziarului nostru ca un interpret de faimă internaţională în lumea OPEREI. De unde implicarea dvs. în domeniul istoriei Maramureşului, pentru că încă de anul trecut când aţi organizat, în prezenţa Casei Regale Române inau­gurarea CENTRULUI DOCUMENTAR-EXPOZIŢIONAL AL NOBILIMII MARAMUREŞENE, am înţeles că acest institut care acum începe să-şi desfăşoare activitatea în forţă, se datoreşte în exclusivitate strădaniei şi efortului financiar al familiei Piso?
Ion Piso: Istoria este departe de a fi specialitatea mea. Cu toate acestea implicarea în ceea ce priveşte trecutul istoric al Ţării Maramureşului se justifică din mai multe puncte de vedere. În primul rând este vorba de o obligaţie pe care o are fiecare cetăţean al statului nostru de a privi cu interes şi de a se implica în mod activ în tot ce este important pentru viaţa societăţii în care îi e dat să trăiască. Mai ales într-o democraţie! Ori într-o societate care nu doreşte să stea pe loc sau chiar să dea îna­poi, prezenţa elitelor este un fapt esenţial. Iată de ce consider că motorul dezvoltării, mai bine zis scoaterea din inerţie după o lungă perioadă nefastă, constă în iniţiativa acestor elite. De asemenea, un viitor durabil (nu mă gândesc deloc la oportunităţi de moment, în care eu nu cred, fiindcă nu duc departe) are şansa de dezvoltare numai în cadrul cunoaşterii reale a trecutului. Ceea ce doresc pentru România este un viitor aşa cum o cer calităţile sale dovedite cu prisosinţă în trecut, sub influenţa binefăcătoare a elitelor. Apoi, ca unul ce a avut prilejul să cunoască atâta amar de lume precum şi atâtea popoare şi naţiuni (am colindat meridianele – din inima Siberiei până în Satele Unite – datorită specificului meseriei mele, în turnee, ca artist liric – cântăreţ de operă), m-a adus gândul acasă, la acest colţ de ţară, Maramureşul căruia îi văd un real viitor. De ce? Pentru că sunt convins că MARAMUREŞEANUL este o făptură, un soi de om ale cărui calităţi pot deveni garantul unei vieţi pe măsură, adică să te aştepţi de la el la lucruri care să nu pălească în faţa gloriosului său trecut (ca să nu spun mai mult şi să supăr în felul ăsta pe alţii). Dar pentru că aş dori să nu vă îndoiţi de gândul meu, vă mărturisesc că în peregrinările mele pe parcurs de decenii prin nordul ţării am constatat mai ales la Maramureşean o capacitate vitală deosebită! Deloc de trecut cu vederea într-o lume în care această calitate cardinală pentru viaţă nu pare să fie, mai ales azi, nici deosebit de prezentă şi nici generalizată la mulţi alţii. Când perspectiva nu surâde, ci dimpotrivă – aşa cum sunt vremurile actuale – secretul izbânzii stă în curaj, cu atât mai mult cu cât ţara noastră se află intr-o criză adâncă. Curajul se arată doar la cei ce au această deosebită calitate; capacitatea vitală. La cei ce nu renunţă la luptă atunci când greul tăbărăşte pe ei şi pare să nu-i mai slăbească. Iar „programarea” curajului nu o poate potrivi în societate decât elita. Curajul şi nici decum îndrăzneala! Un vechi proverb spune: „Curajul duce la eroism, pe când îndrăzneala se opreşte la obrăznicie”. De aceasta din urmă avem parte cu vârf şi îndesat în tranziţia care nu mai dă Dumnezeu să treacă şi care ne-a fărămiţat societatea transformând-o într-un conglomerat hărţuit haotic; o luptă a tuturor împotriva tuturor, chiar pentru că toate energiile sunt greşit direcţionate. Într-un cuvânt, de ceea ce are nevoie societatea noastră este repunerea în funcţie a capacităţii vitale sub îndrumarea elitelor. Doar elita este în stare să gândească eficient în spaţiul politic şi civic, deoarece calitatea ei dominantă este lipsa egoismului devastator şi miop, precum şi dovada pe care o confirmă faptele sale, şi anume: înainte de a avea drepturi, elita are mereu obligaţii. Drepturile ar putea fi doar urmarea obligaţiilor îndeplinite. Făptura nobilă, elitară are curaj în înfruntarea adversarului, însă nu îndrăzneşte niciodată faţă de semeni, faţă de ai săi. De la aceştia, dacă sunt oameni, va veni sigur recunoştinţa. Însă elita nu aşteaptă niciodată recunoştinţă ori recompensă, deoarece nu gândul la acestea îi sunt mobilul acţiunilor, ci comandamentele ce-i stăruie în conştiinţă şi-l obligă.
Rep. A.G.: Nu e deloc urât să gândeşti în felul acesta, dar pare nespus de greu de pus în practică. Cred că ideea călăuzitoare a fost patriotismul de care daţi dovadă şi totodată faptele de vitejie ale strămoşilor noştri care de fiecare dată au ştiut să-şi apere glia.
I.P.: Sigur că nu-i de glumă atunci când ţi s-a închis zarea şi te-au cuprins negurile. Chiar de aceea sprijinul nu poate veni nici decum din afară, de la alticineva. El se află în adâncurile propriei fiinţe plămădite în trecut, în rădăcinile sale, singurele care asigură clarviziunea caracteristică elitei ce nu acţionează numai pentru sine. Pentru omul obişnuit e greu de priceput să te gândeşti întâi la celălalt şi numai apoi la tine. Ori chiar istoria Maramureşeanului, dealungul atâtor veacuri, e confirmată de curajul său proverbial. Ea nu a fost altceva decât confruntarea cu adversităţi ce au năvălit mereu din partea celor favorizaţi de împrejurări. Cu răsfăţaţii sorţii Românul a avut mereu de furcă. A pierdut o seamă de bătălii dar războiul l-a câştigat prin curajul condus de înţelepciunea elitelor. Unul din ultimele momente de acest fel a fost şi Memorandumul (despre care există o vitrină în aula mare a „Centrului”), când o mână de oameni-bărbaţi a înfruntat nedreptăţile tolerate de un mare imperiu. Iată de ce sunt convins că în vreme de cumpănă strămoşii şi faptele lor sunt marele – singurul sprijin. Dar până nu mă va înfrunta o nouă intervenţie a domniei voastre, să nu-mi uit vorba şi să mai adaug la motivele pentru care, străin de meleagurile ăstea, fiinţa mea se regăseşte în lu­mea maramureşeană. Un alt motiv pentru care m-a atras Maramureşul a fost faptul că acum mai bine de o jumătate de veac soarta mi-a legat viaţa de o Domniţă din neamul pelasg al maramureşenilor. Inima acestora zvâcneşte de dorinţa îzbânzii chiar prin sacrificiu. Ce este altceva întreaga istorie curmată în floarea vârstei a profesorului Filipaşcu, tatăl soţiei mele, decât izbînda de care acum îl fericesc şi-l pizmuiesc contemporanii. Cui, decât lui precum şi altor atâţi înaintaşi de soi mare, cohortă de elite, i s-a ridicat acest donjon, Centrul documentar-expoziţional al Nobilimii Maramureşene de Origine Română, donjon ce răsare şi se alege din măruntele case ale urbei Vişeului printr-o siluetă neobişnuită. După mai bine de o jumătate de secol de la petrecerea sa, zdrobit de un caterpilar la Canal, cui îi apar în ediţii, una după alta pe parcurs doar de câţiva ani, prin şirul nebănuit al lucrărilor sale postume: după patru reeditări a Istoriei Maramureşului a urmat Patronime Maramureşene (epuizată şi ea), culminând cu ediţia doua bilingvă, româno-engleză a Enciclopediei Familiilor Nobile Maramureşene de Origine Română; ediţie de lux. O glorie care abia acum începe pentru cel ce în primii ani ai celui de al cincilea deceniu din secolul trecut se strecura ca o umbră fără identitate (la cedarea Nordului Ardealului, în timpul refugiului, pierduse în greutate 50 de kilograme), urcând calea Turzii încovoiat de gândurile stârnite în sala de lectură a Bibliotecii Universitare, pentru a continua acasă, cu răbdarea-i cunoscută şi fără pic de răgaz, îmbogăţirea caetelor sale, rezultat al investigaţiilor de peste zi. Cum a putut suporta atâta amar de vreme o viaţă care în nici o clipă nu i-a adus măcar surogatul unei bucurii obişnuite – însă vitale mai ales pentru omul de rând, după care astăzi alergăm toţi, înnebuniţi, – de n-ar fi stăruit dominant în planurile sale, şi de n-ar fi fost bântuit de foamea, de pasiunea după adevărul în care îi apărea treptat dar sigur (aşa cum developezi o fotografie) realitatea trecutului. Acest adevăr-realitate ascuns multe veacuri, căruia vroia să-i dea de urmă, l-a condus toată viaţa, asigurându-i zestrea supravieţuirii după moarte. Ceilalţi, cei pentru care realitatea adevărată poate fi sacrificată atâtor trecătoare ispite pământene, fără însă să le tulbure nici un pic conştiinţa, dispar odată cu ultima lor suflare, de pare că nici n-au existat.
Rep A.G.: Înţeleg că l-aţi cunoscut bine pe profesorul Filipaşcu, acest exemplar de elită. Vă rog să detaliaţi câteva aspecte din viaţa şi activitatea Domniei Sale.
I.P.: Da. De nu mă înşel cam cu un an înainte de arestare, ocazie cu care i-a fost devastată locuinţa de la Cluj de o serie de percheziţii, confiscându-i absolut toate manuscrisele dactilografiate la care lucrase de douăzeci de ani. Din fericire au scăpat, în mod miraculos, numai caetele de studii, comoara însemnărilor sale. Lucrările apărute postum au putut fi reconstituite doar după aceste notiţe nu uşor de descifrat. Numai răbdării şi perseverenţei fiicei sale, Livia (soţia mea) se datoresc cele mai importante cărţi din punct de vedere ştiinţific ale profesorului Filipaşcu – salvate ca prin minune din calea mâniei proletare, dublată de urgia duşmanilor neamului nostru – şi apărute până azi: Patronime Maramureşene cu peste 80 de arbori genealogici ai românilor maramureşeni de origine nobilă, ca şi Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română. Aceste două studii au fost construite pe o bibliografie neobişnuită ca vastitate. Profesorul Filipaşcu a avut la dispoziţie şi a cercetat cu o răbdare sisipică întreaga arhivă a comitatului de la Sighet (Ioan Mihaly de Apşa spune undeva că lui nu i s-a permis de către oficialitatea maghiară cercetarea arhivei de la Sighet din care totuşi a putut vedea abia vreo 30 de diplome), arhivă pe care chiar profesorul o aprecia la „câteva vagoane”. Acestui bogat izvor de ştiri din trecutul Maramureşului i s-a adăugat Biblioteca Vaticanului, de sute de ori mai vastă. La ea avusese acces în perioada în care era student la Institutul Lateran din Roma unde erau primiţi numai cei de neam nobil pentru a-i pregăti atât pentru cariera diplomatică cât şi pentru a ocupa funcţii în înalta ierarhie bisericească.
Rep. A.G.: Revenind la „Centru”, vă întreb care este legătura lui cu aceste cercetări istorice? Cine poate face aceste cercetări, până la ce nivel, ştiind că centrul dispune de impresionante documente, un tezaur rar de întâlnit în zilele noastre?
I.P.: „Centrul” a fost gândit, în primul rând, pentru a pune la îndemâna publicului larg, într-o formă cât se poate de accesibilă dar şi atrăgătoare, rezultatul cercetărilor efectuate de cei doi, Mihaly şi Filipaşcu, dar şi de Ioan Cavaler de Puşcariu precum şi de arhivarii Gh. Petrovay şi Paul de Ieud (Joddy), studii ce prea adesea au un caracter arid chiar prin natura lor. În foarte multe cazuri lucrările acestora, deşi extrem de valoroase datorită materialului pe care îl conţin, nu reuşesc să ţină treze nici atenţia şi bine înţeles nici interesul cititorului, iar nespecialistului nu-i este uşor să facă legătura între atâtea persoane sau fapte narate, din care să obţină o privire clară şi de ansamblu asupra vieţii evului de mijloc maramureşean.

Continuare în 24 august 2015

1 COMENTARIU

  1. Daca ati pus un asemenea titlu, inseamna ca nu ati inteles absolut nimic din efortul de a crea acest centru de studiu. Plus ca in aceeasi zi, domnul Godja a gasit cu cale sa scrie tampenii despre monarhie. Fam. Piso nu este nostalgica (poate dupa o tara a profesionistilor – inclusiv ziaristi – sau dupa o tara a oamenilor harnici care nu sunt numai cu gandul la capatuire…. In Ungaria, in Austria se publica genealogii dupa genealogii in care aceste familii romanesti maramuresene sunt trecute la familii maghiare sau de origine germana; blazoanele apar in Cracovia la nobilime germana. Ele sunt de aici. Este necesitatea de invatare si descoperire a istoriei acestor meleaguri ceea ce ii motiveaza pe cei doi artisti. Sa va fie rusine, domnule Ghilezan pentru acest titlu. Se vede ca nu aveti nimic in comun cu Maramuresul real, al acelor oameni pe care Maestrul Piso ii vede inca capabili de intoarcere la verticalitatea de odinioara.

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.