Centrul nobilimii maramureşene de la Vişeu, în plină activitate (II)

0
573

Urmare din 22 august 2015

Şi asta cu atât mai mult cu cât până acum au circulat şi mai circulă interpretări ce adesea nu corespund deloc realităţii, adică faptelor aşa cum s-au petrecut ele, în cele mai multe cazuri interpretările, s-o spunem direct, fiind neadevăruri oficializate şi cimentate în mentalul public. Iată de ce, pentru a apropia publicul cât mai mult de istoria reală, „Centrul” are o funcţie esenţială. El pune la îndemâna vizitatorului sub formă unor imagini sugestive trei surse esenţiale, pentru ca acest vizitator să poată face el singur o recostituire a faptelor din trecutul îndepărtat, cât mai aproape de realitate. Astfel publicul are acces direct, în primul rând, la o seamă de diplome emise de regii apostolici sau de notariatele mânăstirilor din Leleş, ori Agria (începând din secolul XIV), în forma unor facsimile atât de fidel reproduse încât nu le poţi deosebi de original, diplome în care este confirmat statutul de nobil al atâtor maramureşeni şi justificarea acestui statut prin posesiunile lor. Diplomele sunt expuse pe pereţii de la etaj ai Aulei Magna, precum şi într-o mulţime de vitrine. Ele se referă la familiile şi persoanele acestor nobili maramureşeni, în multe cazuri numele lor fiind întovărăşite de etnia căreia aparţineau, adică română. De asemenea multe moşii sau posesiuni ale acestor nobili apar într-o descriere şi delimitare topografică de o mare precizie, cum nu te-ai fi aşteptat să întâlneşti la acea vreme. Alături de fiecare diplomă există şi traducerea ei, atât în limba română, cât şi în limba engleză, pentru ca ori şi ce vizitator să poată înţelege despre ce este vorba. Ele sunt astfel de o valoare ce nu poate fi pusă nicidecum la îndoială, fiindcă prezintă realitatea acelor vremi, devenind baza pe care sunt construite celelalte două mari grupuri de exponate, şi anume: arborii genealogici ai celor mai importante familii nobile de români maramureşeni, precum şi hărţile istorice în care apar – pe lângă localităţile a căror atestare este făcută de diplome – şi familiile ce stăpâneau domeniile respective (tot pe baza conţinutului şi descrierii amănunţite ale acestor diplome). Am adăugat, acolo unde am putut procura, stemele nobiliare ale acestor familii. Cele trei: diplomele, arborii genealogici şi hărţile dau o imagine precisă, clară şi sugestivă, din care privitorul poate avea o reprezentare vie a realităţii istorice.
Rep. A.G.: Am observat că în arborii genealogici, expuşi în formula „macro”, adică de dimensiunea pereţilor, în dreptul numelui apare şi data diplomei care atestă nobilitatea fiecărui membru al respectivei familii. În felul acesta fiecare urmaş al acestor familii ce vizitează „Centrul” îşi poate reconstitui trectul şi recunoaşte stră-strămoşii.
I.P.: Am încercat să „armăm” exponatele centrului cât se poate de bine pentru a face superfluă orice discuţie în privinţa adevărului. Astfel există posibilitatea nemijlocită de a controla, sub toate aspectele, atât veridicitatea descendenţei nobiliare (în arborii genealogici pe baza diplomelor donatare ale regalităţii angevine şi a urmaşilor acesteia), cât şi a etniei familiilor nobiliare, precum şi a posesiunilor acestor familii cu localizarea lor în cele trei hărţi istorice, desfăşurate tot aşa ca şi arborii genealogici, repet, la dimensiunea pereţilor. Astfel apare evident pentru orişicine faptul că familiile nobililor de origine română au împânzit prin posesiunile lor un areal de 5-6 ori mai mare decît Maramureşul de azi, atât la nordul, cât şi la vestul acestuia. În plus, cele trei grupări de exponate: facsimilele diplomelor donatare ale regilor angevini; arborii genealogici ale celor mai mari şi importante familii nobiliare, ce dovedesc descendenţa românească a tuturor urmaşilor, începând încă de la 1300 şi nu în ultimul rând hărţile, toate se sprijină reciproc crescându-şi credibilitatea şi seriozitatea ştiinţifică; veridicitatea lor fiind, pe cale de consecinţă, în afara oricărui dubiu. Mai mult. Pentru ca aceste exponate să fie cât mai elocvente, în foarte multe cazuri, arborii genealogici poartă în dreptul respectivelor nume pe lângă stema familiei şi reproducerea diplomei ce se referă la această persoană sau familie.
Rep. A.G.: Înţeleg acum rostul exponatelor ce populează şi îmbogăţesc interiorul „Centrului”. Sunt convins că atât cercetătorul, cât şi simplul vizitator, îşi încarcă sufletul, simţindu-se părtaş alături de străbunii săi la actul istoric.
I.P.: Cel ce trece pragul „Centrului”, părăsind strada şi trepidaţia ei, pătrunde într-o altă lume, aceea a trecutului, a istoriei, fiind cuprins şi înconjurat de o nouă atmosferă ce îi vorbeşte sufletului său, imaginaţiei proprii. Iată cum vizitatorul poate trăi un moment viu pe care contemporaneitatea îl închină epocilor trecute. Ceea ce doresc să subliniez este faptul că înainte de a intra, vizitatorul este prevenit, chiar pregătit să se aştepte la ceva deosebit de rutina ce-l macină toată ziulica. Este într-un fel o evaziune care-i reface odată cu echilibrul sufletesc şi nervii, prin înlăturarea efectelor stresului zilnic. Şi pentru ca vizitatorul să fie proiectat în trecut ca într-o lume de basm, aceste exponate sunt susţinute de două „tablouri” imense ce se desfăşoară panoramic, ocupând aproape jumătatea parterului rotondei Aulei Magna. Ele sunt realizarea Liviei Piso, tovarăşa mea de luptă, reprezentând două momente importante din trecutul Maramureşului: Înstăpânirea asupra Moldovei a Voievodului Dragoş în timp ce urmăreşte hoardele cotropitoare; al doilea surprinde finalul luptei de la Baia Moldovei, când un grup de nobili maramureşeni conduşi de Ambroziu de Dolha, formând „banderiul” regelui (garda sa de corp), îl salvează pe acesta din mâinile celor pe care vroia să-i supună stăpânirii sale. Ambele scene bazate direct pe episoade reale, descrise în diplomele regale, câteodată chiar de regele însăşi, sunt realizate într-o tehnică specială de Livia Piso, expertă în materie de pictură, reuşind să captiveze prin modul în care talentul şi ştiinţa sa surprind aceste momente în imagini plastice; de altfel ea, în calitate de pictor scenograf are la activ realizarea a sute de înscenări în importante teatre din Germania, Irlanda, Italia, ca şi în România, fiind şi deţinătoarea unor premii internaţionale de Operă-Tv.
Rep. A.G.: Desigur, pentru a pune în lucru şi a duce la bun sfârşit toate acestea aţi avut la dispoziţie, dacă nu o întreagă armată, cel puţin un team, o grupă importantă de oameni, pe cât de pricepuţi, pe atât de dedicaţi.
I.P.: Da. Aţi apreciat just faptul că fără a cheltui mulţi bani, tehnică modernă, pricepere şi pasiune e imposibil să ajungi la un rezultat satisfăcător în acest domeniu în care azi există atâtea invenţii de ultima oră, şi bineînţeles oameni specializaţi. Pentru a nu compromite rezultatul, aceste exigeţe tehnice au fost luate în calcul şi de noi, de aceea am recurs la o echipă pregătită din toate aceste puncte de vedere, echipă numită: Dumitrel Tomoiagă. Un singur om, dar care a fost în stare să ne dea, nu o mână de ajutor, ci zece, aş putea spune fără exagerare o sută, fiindcă datorită ingeniozităţii şi ştiinţei sale în domeniul softului, am putut obţine prin intermediul computerului ceea ce nici nu credeam. Îndemânarea şi răbdarea sa în acest domeniu ne-au dat posibilitatea să întocmim cele mai sugestive şi rafinate combinaţii în lumea imaginii, atât în privinţa arborilor genealogici, dar mai ales în cea a hărţilor istorice în care sunt puse laolaltă şi sintetizate într-o reuşită îmbinare: localităţi, familii nobiliare, steme, bibliografii cu trimiteri, totul într-o atrăgătoare prezentare medieval-renascentistă. Dar poate cea mai importantă calitate a domnului Dumitrel, mai ales pentru că azi este rarisimă, constă în faptul că adesea îşi lasă lucrul său, interesul propriu, pentru a se dedica treburilor care-i depăşesc egoismul şi ţin de îmbogăţirea „Centrului” cu tot soiul de exponate pentru ca prezentarea să fie cât mai atrăgătoare.
Rep. A.G.: Am sesizat şi am apreciat şi eu modul foarte captivant de prezentare în atmosferă de ev mediu, pentru a produce asupra privitorului o impresie clară şi sugestivă.
I.P.: Şi în privinţa înzestrării cu mobilier a „Centrului” am avut parte de un alt colaborator de clasă, iginerul Dan Chindriş, un adevărat talent în domeniul său. Cu un gust rafinat a obţinut „replica” unei veritabile Biblioteci Florentine, pe care o poţi întâlni aidoma în Florenţa la Uffizi, precum şi o serie de vitrine graţioase şi ingenioase, care te atrag datorită formei lor. În ele am expus diplome regale însoţite de traduceri. De asemenea, o imensă masă în stil baroc spaniol, de dimensiuni pantagruelice, lungă de aproape patru metri, pe care abia au putut-o transporta de la camion la „Centru” şase oameni, pentru a o aşeza în sala de studiu a Bibliotecii ce poartă numele Mihaly-Filipaşcu, cei doi cercetători de bază în domeniul istoriei nobilimii maramureşene de origne română. Pentru a avea şi materia primă tot din aceeaşi epocă, am cumpărat o casă din bârne de stejar de câteva sute de ani, din Călineşti, ce urma să fie demolată. Din ea am realizat întreg mobilierul.
Rep. A.G.: După cum se vede, în „Centru” totul este cât se poate de veritabil, de original, lucru care dă o mai mare valoare acestei instituţii de cultură.
I.P.: În acest cadru, descris mai sus, urmează să se desfăşoare, pe lângă partea aşa-zis muzeală a „Centrului”, adică prezentarea exponatelor, activitatea de cercetare propriu zisă, efectuată şi susţinută de specialişti în istoria medievală, a căror ţinută şi orizont cultural să permită valorificarea rezultatelor la nivel şi interes într-adevăr internaţional, nu numai naţional, prin „actualizarea” problemelor legate de trecutul nostru prea puţin cunoscut. (Pentru găzduirea cercetătorilor centrul le pune la dispoziţie, la etaj, trei mici apartamente, şi o bucătărie, prevăzute cu tot confortul.) Ori pentru a susţine o cercetare de asemenea anvergură „Centrul”, prin Fundaţia înfiinţată cu scopul de a accede la resurse, are nevoie de un serios program de sponsorizări pentru care am putut sensibiliza, până în prezent, pe mult prea puţini. Abia am reuşit să obţin de la Consiliul Judeţean o parte din costurile organizării primei ediţii a unui colocviu naţional cu titlul „ROLUL NOBILIMII ROMÂNE MARAMUREŞENE ÎN VIAŢA EVULUI MEDIU EUROPEAN”. Acest prim colocviu este deosebit de important, în afara temei, şi mai ales datorită nivelului ridicat la care vor avea loc dezbaterile, pentru că reuneşte o parte din elita specialiştilor în istorie medievală, în frunte cu academicianul profesor universitar dr. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii clujene, invitat de onoare.
Rep. A.G.: Aflasem deja, „pe surse”, că „Fundaţia Ion şi Livia Piso, în memoria şi pentru redescoperirea trecutului nobilimii maramureşene şi a boierilor zârneşteni” pregăteşte la începutul lunii septembrie un simpozion la „Centrul” de la Vişeu, despre care vom scrie la timpul potrivit.
I.P.: Mai adineaori pomeneam de elite. Din trecutul nostru ies în frunte si stăruie în admiraţia celor de azi tocmai ele. Numai ele. Pentru că numai elita e în stare să vadă dincolo de folosul ei personal! Iată de ce implicarea elitelor este esenţială pentru a corecta cursul vremii, când o societate alunecă, abătându-se din drumul ei. Când încetează să mai fie societate! Când cei ce o conduc confundă scopul cu mijlocul. Într-o lume cu scaun la cap, economia materială, adică economia de consum nu poate fi scopul ci doar un simplu, dar important şi necesar mijloc. Repet, nu scopul! Aşa cum scopul unui automobil nu este consumul de carburant. Economia materială trebuie pusă în serviciul celeilalte „economii”, a culturii, veritabilul scop al unei societăţi civilizate. Că ceea ce spun nu este un sofism, ci fapt real, o dovedesc bugetele actuale ale multor ţări civilizate, bugete în care culturii îi este alocat un procent din PIB într-o creştere neaşteptată. Societatea actuală acordă din ce în ce mai mult interes culturii, iar cei ce stăruie în a nu înţelege acest fapt pot fi, cu tot regretul, consideraţi, nu vreau să spun – Doamne, păzeşte! – necivilizaţi, ci doar adversari ai civilizaţiei. Civilizaţia materială fără cultură degradează o societate. Desconsiderarea rolului culturii trebuie să dispară din mentalitatea celor ce conduc; în special celor implicaţi în administraţie, pentru că în sarcina lor este distibuirea unor importante fonduri. Prin comportamentul lor faţă de cultură arată că ar dori-o exclusă din buget. Încă n-o lasă să moară, dar nici să trăiască!
Interviul a fost consemnat de prof. Aurel Ghilezan

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.