Ben Corlaciu se întoarce acasă

0
1759

MOTTO: „Într-un fel sau altul, toţi suntem coborâtori din Maramureş.” (Mihai Eminescu)

În viitoarele pagini ale ziarului nostru vom încerca să vă facem cunoscute câteva nume sonore ale culturii române care au rădăcinile de neam în Maramureş. Primul scriitor consacrat în generaţia de la ’48, Andrei Mureşanu, semnatarul versurilor imnului naţional, provine din familia Chindriş din Ieud, care, la începutul secolului al XVIII-lea, s-a stabilit pe meleagurile bistriţene. Cel mai mare filosof al fatalităţii şi neantului, consacrat în cultura franceză, Emil Cioran, provine din familia Cioran din localitatea Onceşti, familie care a emigrat în Răşinarii Sibiului, după cum susţine istoricul Alexandru Filipaşcu, după anul 1600. Şi tot cu rădăcini în Maramureş, pe linie maternă, este şi teoreticianul antisemitismului din România, profesorul universitar A.C. Cuza, cel care va scrie la 2 ani de zile după moartea poetului una dintre cele mai frumoase cărţi despre opera şi viaţa lui Eminescu, carte care datorită teoriilor profesorului n-a văzut lumina nici astăzi. Odată fixate reperele viitoarelor materiale în pagina sus amintită, astăzi vom poposi pe destinul tragic al unuia dintre scrii­torii valoroşi ai secolului trecut, cu rădăcini adânci în Maramureş, care este şi astăzi total necunoscut: Ben Corlaciu.

Ben Corlaciu
Ben Corlaciu

Leagănul copilăriei – Groşii de sub Ţibleş şi Molişet

În anul 1922, vine în Groşii Ţibleşului, jandar al comunei, Niculae Corlaciu, originar dintr-o localitate din Munţii Apuseni. La hora satului din duminica Rusaliilor se îndrăgosteşte fulgerător de o fată pe nume Rozalia, născută în locul numit La Greble, şi o cere în căsătorie. La puţină vreme după nunta lor, jandarmul primeşte ordin să plece într-o misiune în oraşul Galaţi, unde îşi duce şi soţia cu el şi unde se va naşte şi unicul lor fiu, în 6 martie 1924, Benedict. La scurtă vreme, copilul, în braţele mamei sale, va reface drumul la poalele Munţilor Ţibleş şi aici îşi va petrece cei mai frumoşi ani ai copilăriei. Este perioada în care sufletul său se încarcă cu poveştile fantastice şi pline de mister ale locuitorilor de la poalele Munţilor Ţibleş. Într-un poem de mai târziu avea să noteze: „Groşii de sub mun­te este leagănul mamei mele/ Unde oamenii s-au născut din lacrimi”. La vârsta de 12 ani pleacă la studii în Bucureşti. Aici va absolvi liceul, iar la vârsta de 23 de ani îşi va definitiva studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în 1947.
Ben Corlaciu face parte din „generaţia moartă”, generaţia de după război care întemeiază o grupare literară supranumită Cercul de la Albatros, şi unde va fi coleg cu Geo Dumitrescu, Dinu Pillat, Constant Telegaru, Dimitrie Stelaru, Eu­gen Barbu etc. Este o generaţie de avangardişti, supranumită de critica literară „o generaţie fără viitor” în literatura română. Şi cu toate acestea, Ben Corlaciu devine exponentul de seamă al generaţiei sale. La 17 ani debutează cu volumul de versuri „Tavernale”, un volum în care domină atmosfera poeziei lui Esenin şi tristeţea bolnăvicioasă a lui Bacovia. În curând Corlaciu devine un poet damnat, poetul care nu se adaptează unui sistem social şi în mod special demască în poeziile sale atmosfera celui de-al Doilea Război Mondial.

Poezia războiului

Capul de generaţie al acestui tip de poezie despre drama tânărului implicat într-un război nedrept este Geo Dumitrescu. Scriitorii de la Albatros sunt nişte teribilişti, aventurieri, clienţii tavernelor şi prostituatelor. Dimitrie Stelaru, de pildă, îşi înscenează propria moarte, îşi lasă hainele pe malul mării, apoi înoată în largul acesteia şi iese într-o altă parte, unde îşi schimbă fizionomia, îmbracă altă ţinută şi îşi anunţă moartea în ziarele vremii.
Ben Corlaciu, la sfârşitul războiului avea deja trei volume de versuri publicate: „Tavernale”, în 1941, „Pelerinii serii”, în 1942, „Arhipelag”, în 1943, iar în volumul „Manifest liric” din 1945 îşi scrie un adevărat testament literar, în genul lui Dimitrie Stelaru: „Când vom ajunge să avem câteva zeci de ani/ Şi când vom fi întocmai ca o mumie/ Vom renunţa la viaţa asta de golani/ Şi vom fi prezenţi la Academie”.
Din păcate, drumul spre Academie e tot mai departe de aceşti scriitori. Tema războiului le dă prilejul să creeze o poezie genială. Geo Dumitrescu, în poemul „Jurnal de campanie”, notează: „Pleacă, fluture, du-te, niciodată nu ieşim din război/ Dorm şi eu îmbrăcat, mereu cu raniţa-n spate/ Dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat în cartuşele trase/ În cartuşele lumii, măi frate”.
Participanţi sau nu pe frontul războiului, poeţii de la Albatros sunt semnatarii unui curent de avangardă care prevăd moartea intelectualilor şi aşezarea puterii proletcultiste pe minele războiului. Poetul Ben Cor­laciu, în poezia „Kilometrul 9”, declară: „Dacă m-aş fi dus la război cu puşca în mână/ Aş fi strigat (ca oricare soldat)/ Curgi, sângele meu, curgi până în ziuă/ Pentru oamenii ăştia nebuni şi iluştri”.
Generaţia „iluştrilor” este pe-aproape. Poezia anarhistă, poza damnării, exprimarea revoltei sociale îi aduc mari greutăţi poetului. La vârsta de 22 de ani mai face încă o încercare reuşită. Publică un roman-premoniţie a vieţii sale, intitulat „Moartea lângă cer”. Critica vremii consideră această carte a lui Ben Corlaciu o capodoperă a genului. La nici 30 de ani, datorită prieteniei cu Zaharia Stancu, poetul este primit în Uniunea Scriitorilor. De aici soarta lui pare să fie pecetluită. La puţină vreme este dat afară din uniune şi începe o viaţă de calvar. Nu mai poate fi redactor la anumite reviste şi nici corector. Suferă pentru că nu se înregimentează generaţiei poeţilor proletcultişti. Lucrează ca figurant în mai multe teatre din Capitală şi ospătar la restaurantul Ca­sei Scriitorilor. Este acuzat că şi-a făcut din feţele de masă ale restaurantului cămăşi şi nu lipseşte mult să fie trimis în închisoare. În aceste perioade grele reuşeşte să evadeze la poalele Munţilor Ţibleş. Aici, cu ajutorul unui ţăran, badea Găvrilă Bozga, reuşeşte să-şi facă o căsuţă de lemn. Căsuţa aceasta este locul lui de pelerinaj. Este o salvare  în faţa sistemului comunist care trecea tot mai aprig cu tăvălugul peste istorie şi peste viaţa poeţilor care nu s-au înregimentat osanalelor închinate lui Ceauşescu.

„Floarea domnilor”

Volumul închinat lui Nicolae Ceauşescu în 1974, „Floarea domnilor”, cuprinde un număr de 262 de poeţi, printre care şi numele lui Ben Corlaciu. De fapt este un fals, pentru că Ben Corlaciu în perioada respectivă era fugit în Franţa, şi un an mai târziu avea să declare în faţa Ambasadei Române de la Paris greva foamei, pentru a-şi aduce soţia şi copiii. După multe aşteptări şi după periclitarea sănătăţii, reuşeşte să o ducă pe soţia sa Florica, arhitect, şi pe cei doi copii, Ana Christine Selene şi Mihai. Prietenul său de generaţie, Eugen Barbu, scrie în revista „Săptămâna”, sub titlul „Un chelner la Paris”, un articol defăimător la adresa scriitorului. Îl acuză încă o dată de faptul că a furat feţele de masă din restaurant şi mer­ge mai departe cu acuzele, declarând că moartea filosofului Lucian Blaga a cauzat-o tot el, pentru că în ultimii ani de viaţă ai filosofului, Ben Corlaciu ar fi fugit cu fiica acestuia, Dorli Blaga. Ben Corlaciu a scris cum a vrut, iar când nu s-a mai putut, a plecat. Mulţi confraţi se întreceau în osanale aduse conducătorilor PCR. Astăzi mulţi se afişează potenţiali dizidenţi, caută explicaţii pentru compromisurile făcute, însă din păcate opera lui Ben Corlaciu este necunoscută. Înainte de plecarea sa în Franţa era să fie arestat pentru poemul „Helsinki”, însă din fericire prietenul său Zaharia Stancu îl mai salvează o dată. Finalul acestui poem este valabil şi astăzi, stigmatizând lumea în care trăim: „Cine din bălţi învăţat cu seminţe/ Ronţăie miezul cuvintelor şi mie-mi aruncă doar cojile/ Cine inundă cu melcii minciunilor lui microfoanele lumii/ Daţi-l afară!”.
Ben Corlaciu a luat drumul exilului. A lucrat o perioadă paznic la un hotel. Apoi, datorită prietenului său Virgil Ierunca, ajunge să publice în ziarul „Le Figaro”. Viaţa lui începea să se îndrepte, cu toate că trăia drama exilatului. „Propriul popor este pentru mine o prelungire a cărnii, a fiinţei mele. A-ţi pierde poporul echivalează astfel cu a-ţi pierde ochii, mâinile, raţiunea ori umbra. Nu pot să trăiesc lipsit de demnitate. Îmi caut cu disperare poporul”.
În vara anului 1981, pe scriitorul Ben Corlaciu îl ajunge blestemul comuniştilor. Securiştii români îl omoară în condiţii încă neelucidate, într-un metrou parizian. Ne rămâne nouă obligaţia morală să ne aple­căm asupra operei acestui scriitor uitat, şters din istoria literaturii de către comunişti şi să facem să dăinuie un timp opera sa.
(Copleşit de destinul acestui scriitor, primarul Nicolaie Burzo din Groşii Ţibleşului va dezveli bustul lui Ben Corlaciu, iar şcoala din localitate va fi botezată cu numele acestuia. Evenimentul are loc în 29-30 august, cu ocazia Zilelor Dacilor Liberi, sărbătoarea oficială a comunei).

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.