Cât mai dăm pe protejarea naturii?

0
651

Am putea mulţumi în fiecare zi pentru natura cu care a fost dăruit Maramureşul. Dar şi Baia Mare, care este înconjurată de o natură după care mulţi tânjesc şi vin aici de la sute de kilometri să respire aer curat şi să se bucure de verdele pădurii.
Un astfel de loc este şi Staţiunea Izvoare, situată la poalele Vârfului Igniş, la o altitudine de 1000 de metri, pe un platou vulcanic, în mijlocul unui cadru montan deosebit, ideal pentru odihnă şi relaxare.
Pe care ar trebui să-l protejăm. Dar se pare că românului îi este străină noţiunea de protejare a naturii şi mediului înconjurător. Şi tot el plângându-se că natura se răzbună. Vine ba cu tunete, fulgere şi ploi care duc tot la vale, ba cu secetă, ba cu varaţii de temperaturi care te năucesc.
Cum n-am mai fost de multă vreme la Izvoare, am decis s-o fac în weekend-ul trecut. Eram curioasă să văd ce s-a schimbat în peisaj. Privirile îmi sunt atrase de căsuţele din lemn lipit cu lut şi vopsit cu albastru ultramarin, amestecate cu vile mai mult sau mai puţin adecvate naturii înconjurătoare. Observ că s-au înmulţit şi casele de vacanţă, amplasate pe ambele maluri de pe Valea Neagră.
Încet, încet, am intrat în împărăţia pădurii. Mai întâi de foioase, apoi amestecată cu conifere, simţind aerul proaspăt pe care ni l-am dorit atât de mult. Am pornit în recunoaştere, alegând un traseu care să nu se intersecteze cu pasionaţii de cai putere, care şi-au făcut apariţia în zonele montane. Nu mai străbaţi muntele cu piciorul, ci cu ATV-ul. Că e mai cool…
N-am luat-o pe nici unul dintre traseele pe care le-am străbătut cu ani în urmă: cabana Runcu-Pleşca, sau spre Cheile Tătarului, singurul defileu din ţară format în rocă de andezit, sau spre tinovul ,,Tăul lui Dumitru”, ca să nu mai vorbesc despre curiozitatea de a urca pe vârful Breaza, sau pe vârful Igniş, unde poţi admira în voie, stâncile antropomorfe. În zare, se profilează maiestuos Creasta Cocoşului.
Frumuseţea muntelui e  neasemuită. Dar nu ştim să avem grijă de ea. Urmele omului se văd la tot pasul. Aveam să le vedem şi noi din plin, fiindcă sâmbătă şi duminică, „turiştii” au fost ca şi ciorchinii. Au năvălit, nu doar cu picioarele, sau cu corturile, ci şi cu maşinile prin pădure şi prin poieni, şi-au întins mesele şi proviziile şi s-au apucat de focărit. Ţi se rupe inima când vezi ce pot să facă. În loc să se amenajeze câteva vetre în care cine vrea să-şi prăjească slănina şi carnea, că fără ele românul nu simte că merge la…iarbă verde, fiecare îşi face focul lui, chiar dacă la un pas mai este o vatră şi nu este folosită.
Sâmbătă, un hârb de autobuz, nu ştiu cum a putut urca până sus, a adus un grup de oameni, care nici nu vă imaginaţi ce au lăsat în urma lor. Mormane de mizerie, multe aruncate în pădure, că ea, săraca, nu poate să vorbească.
Lângă cabana Electrica, în pădurea de molid, mai demult era amenajat un camping. Cu căsuţe, unde puteai să stai civilizat şi chiar confortabil. Acum e în paragină.
Hotelurile din Poiana Soarelui par a fi ale nimănui. Dacă vrei să mergi spre Mlaştina Vlăşinescu, poţi vedea destulă mizerie, inclusiv caroserii de maşini aruncate, chiar dacă zona este inclusă într-o arie protejată. Pentru protejarea ei s-a zbătut tare mult inginerul Filip Moisei.
Scopul principal al ariei naturale „Mlaştina Vlăşinescu” este cel de conservare a diversităţii biologice. Am coborât cu grijă, zona fiind umedă şi imprevizibilă. Ţin minte şi acum lecţia ţinută de domnul Moisei, cu care am bătut Munţii Maramureşului, pe care îi iubea atât de mult şi care trebuie să-i fie recunoscători că i-a inclus într-un parc natural.
Mlaştina Vlăşinescu este pe platoul vulcanic Izvoare, la confluenţa pârâului Igniş cu pârâul Vlăşinescu. Deşi nu pare, zona are în jur de 4 hectare, aria protejată având cam 3 hectare.
S-a format într-un rest de crater vulcanic stins, în care s-a acumulat vegetaţie, care s-a transformat în turbă şi pe suportul căreia s-a creat mlaştina oligotrofă. Cei care au cercetat zona spun că stratul de turbă are grosimea de peste 5 m, iar grosimea medie este în jur de 3 metri. Zonele de turbărie sunt destul de rare în România, aşa că importanţa mlaştinii este cu atât mai mare. Pe versantul celălalt, am vrut să vedem ce s-a întâmplat cu cabanele Brazi 1 şi Brazi 2, renumite cândva în zonă. Sunt împrejmuite şi probabil au intrat în proprietatea cuiva. Ce s-a ales de cabana Maratexului şi ce a mai apărut prin zonă, dacă mergeţi la Izvoare veţi vedea. Ca să nu ne obişnuim prea tare cu liniştea, motoarele ne aduceau aminte că sunt prin zonă. Şi numai te trezeai cu motocicliştii, care-şi testau curajul pe toate hârtoapele. Că sunt din belşug.
Vremea e destul de imprevizibilă la Izvoare. Admiram claritatea cerului şi cât de frumos se vedea în zare Creasta Cocoşului şi peste puţină vreme am văzut fulgere, apoi am auzit tunând şi s-a pornit o ploaie torenţială de toată frumuseţea.
Dacă vrei să te relaxezi, e bine să mergi la Izvoare în timpul săptămânii. Atunci te poţi bucura de aerul ozonat şi de frumuseţea muntelui. La sfârşit de săptămână vezi ce n-ar trebui să se întâmple: oameni care nu se gândesc că focul distruge vegetaţia, că mizeria urâţeşte şi poluează, că grija pentru natură ar trebui să fie pe primul loc. Dar, din păcate, nu este aşa. Şi natura, pe cât e de frumoasă, pe atât e de răzbunătoare. Ne-o demonstrează tot mai des. Şi nu învăţăm nimic.

Viorica PÂRJA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.