„Întoarcerea în România e ca o nouă misiune” (Maria Bretan)

0
973

Maria Bretan – băimăreanca de 22 de ani plecată într-o misiune de ajutorare a celor sărmani – în sudul Italiei, în aşa-numitul Punct-inimă “Don Bosco”, a ajuns joi acasă, după un stagiu de sărăcie, castitate şi ascultare întins pe durata unui an şi jumătate. Tînăra a pornit spre Napoli la începutul anului 2014, devenind, astfel, prima tînără misionară greco-catolică din România. Acum a revenit acasă şi speră din tot sufletul să-şi utilizeze experienţa pentru a-i ajuta şi pe oamenii nevoiaşi de aici.

• Într-o casă cu voluntari din Franţa, România, Polonia, Italia şi Argentina

Reporter: Care a fost prima ta impresie, după ce ai ajuns în Napoli?
Maria BRETAN: Iniţial, trebuia să ajung în Montevideo, Uruguay, dar pentru că reprezentanţii Punctului-inimă de acolo nu au reuşit să asigure cazarea, am acceptat să schimb locaţia cu Napoli, Italia, oraş despre care am preferat să nu mă informez pentru a-l descoperi eu, personal, în timp. Aşa am ajuns acolo, după trei zile de probleme care au apărut pe parcursul drumului, şi nu ştiam nimic despre acea zonă. Totul era nou pentru mine. Totuşi, am avut noroc că, acolo, încă mai era un voluntar român. El m-a ajutat cu traducerea pentru că nici limba nu o cunoşteam. În Napoli, am locuit într-o casă mixtă, şi cu băieţi şi cu fete, şi, imediat după sosirea mea, voluntarii au încercat să mă integreze în viaţa de misionar, în responsabilităţile zilnice. Iar după aceea, s-au concentrat pe creşterea prieteniei zi de zi, ca într-o familie. Cu bune, cu rele.
R.: De unde erau ceilalţi voluntari alături de care ai împărţit stagiul?
M.B.: Acolo, comunitatea de voluntari e una mobilă, iar perioada stagiului diferă în funcţie de durata pe care o alege fiecare. Cînd am ajuns (în 2014, n.r.), în casă erau voluntari din: Franţa, România, Polonia, Italia şi Argentina, iar în acest an, au mai sosit şi alţii, tot din Franţa.

maria• Şomajul şi drogurile, principalele probleme din cartiere

R.: Ce a presupus activitatea ta de misionariat?
M.B.: Spre deosebire de ceea ce se face în România, acolo e puţin diferit. Ceea ce numim noi apostolat – să sprijinim persoanele nevoiaşe – aici, în ţară, presupune vizitarea cartierelor de romi. Acolo, însă, e altfel. Spre exemplu, mergeam constant la un spital psihiatric din oraş ori făceam vizite într-un cartier de la periferie unde erau persoane închise la domiciliu. Apoi, ne mai vedeam cu vecinii, copiii de pe stradă. Pe tot parcursul stagiului, am observat însă un aspect: cartierele de acolo sînt etichetate a fi sărace, cu oameni nevoiaşi, dar numai că e vorba de o altfel de sărăcie. Comparativ cu noi, oamenii au alte griji. Clar, există şi puţină sărăcie financiară, dar toată lumea are o casă, oamenii au ce să mănînce. În Napoli, însă, sînt altfel de probleme, cu drogurile, în special. Apoi, nu ştiu dacă 25% dintre locuitorii din Napoli lucrează, iar cei care, totuşi, muncesc trebuie să meargă pînă în nordul Italiei întrucît la ei acasă nu există economie locală. Deşi e un oraş foarte mare – sînt circa 2,5 milioane de locuitori. Aşadar, şomajul e ridicat şi fiecare familie se descurcă cum poate. În consecinţă, am descoperit faptul că mulţi au cîte o afacere ilegală, în special cu ţigări, droguri. Prin ceea ce am făcut, sper că i-am ajutat, dar sprijinul a fost reciproc. Am învăţat de la fiecare persoană.
R.: Prodomină populaţia italiană sau imi­granţii?
M.B.: În zonele în care am fost eu, am văzut foarte mulţi imigranţi, mai ales persoane de culoare. Mulţi sînt din ţările din est – România, Ucraina, Rusia, Polonia, apoi de pe continentul african, din ţări sărace economic, cum ar fi: Burkina Faso, Togo ori Congo.

maria bretan2• „Ceea am trăit acolo a fost Evanghelia”

R.: Ce te-a marcat acolo în special?
M.B.: Ceea ce am şi povestit într-o scrisoare, dar şi într-un scurt metraj realizat acolo de o televiziune din Franţa e legat de un eveniment petrecut înainte de Crăciun. Mergeam pe strada noastră pentru a vizita persoane şi o mamă ne-a chemat la ea acasă pentru că fiul ei nu se simţea bine. Am mers întrucît puteam oferi şi servicii medicale. După ce am intrat, ne-a condus în camera unde era fiul ei. Ceea ce am văzut m-a îngrozit: peste tot era plin de sînge. Mama nu putea chema ambulanţa pentru că băiatul fusese să cumpere droguri şi furase apoi o maşină cu care, ulterior, a făcut accident. Cineva l-a scos cineva din maşină şi l-a dus acasă, dar dacă medicii veneau pentru a-l îngriji, aceştia trebuiau să anunţe poliţia. Noi am încercat să ajutăm, să curăţăm, dar, pînă la urmă, a fost necesară intervenţia specialiştilor. Acum, băiatul femeii e în arestat la domiciliu. Apoi, mi-a mai rămas în minte o femeie, de la spitalul de psihiatrie unde mergeam săptămînal. Acolo, în timpul unei vizite, am întîlnit o doamnă care era tot timpul în pat. Nu zicea nimic, doar privea în ochi, iar cînd am văzut-o prima dată, s-a uitat insistent la mine. Atunci m-a încercat un gînd aparte: nu mă simţeam demnă să fiu privită de această persoană. Faptul că stătea de ani de zile pe patul suferinţei era ceva de nedescris şi nu mă simţeam vrednică de privirea ei. Ceea am trăit acolo a fost Evanghelia.  Să vezi pe Cristos în ea. Astfel de persoane m-au marcat pe parcursul stagiului şi am realizat că misiunea noastră, a voluntarilor de acolo, a fost să vedem faptul că, în fiecare dintre noi, e Cristos.

• Maria se implică în înfiinţarea unui Punct-inimă în Cluj

R.: Ce s-a schimbat în sistemul tău de valori în urma acestei experienţe?
M.B.: Acum, tot ce vreau e să profit de fiecare persoană. Vreau să cunosc oamenii  pentru că am descoperit că ceea ce avem mai bogat sîntem noi şi nimic de pe pămîntul acesta nu e mai mare. Aceasta e concluzia la care am ajuns, la finalul stagiului de un an şi jumătate, şi în ultimele zile tot ce mi-am dorit a fost să mă reîntorc în ţara mea pentru că am realizat nu-i cunosc pe români. Am trăit 22 de ani aici fără să cunosc cine sînt oamenii din jurul meu. Nu am ascultat niciodată ce îi doare, am privit doar spre mine, în modul egoist pe care ni-l mijloceşte societatea, ideologiile. În consecinţă, am privit doar spre mine, fără să mă cunosc. Dar acolo, în Napoli, am învăţat că, privind spre celalălat, mă descopăr pe mine. Aşa am decis şi faptul că întoarcerea în România e ca o nouă misiune, în care să ascult, nu să vorbesc.
R.: Ce planuri ai în acest sens?
M.B.: Imediat după ce m-am întors, am spus că trebuie să deschidem aici, în România, o casă similară celei de la Napoli, în care să activeze studenţi şi voluntari. Activitatea se va desfăşura însă la Cluj, de aceea, în octombrie, mă voi muta acolo. Va fi o casă Punct-inimă aşa cum sînt şi în alte ţări din lume, în Ucraina, Austria, Germania ori Statele Unite ale Americii, şi, astfel, vom încerca să venim în sprijinul celor nevoiaşi. Iar în paralel cu acţiunile de voluntariat, voi munci.

maria bretan3• „Un astfel de stagiu e o experienţă bună pentru viaţă”

R.: Ai petrecut în Napoli un an şi jumătate, timp în care ai fost părtaşă la tradiţiile şi obiceiurile localnicilor. Cum te-ai simţit acolo de sărbători?
M.B.: În ce priveşte Crăciunul, am ajuns la concluzia că e mai frumos la noi, în România. Acolo (în Napoli, n.r.) se sărbătoreşte prima zi, în care se merge la biserică, apoi se mănîncă. Atît. De Paşti, e mai interesant: am participat la o petrecere cu muzică, în faţa bisericii. Cei mai mulţi italieni sînt catolici şi fiecare e credincios în felul lui. Dar am observat că puţini sînt şi practicanţi. Totuşi, nu înseamnă că nu au o inimă mare ori că nu cred în Dumnezeu. Cei care nu au fost educaţi în acest sens, de a merge la biserică, nu pot fi judecaţi.
R.: Acceptînd acest stagiu de voluntariat, ai devenit prima misionară greco-catolică de la noi din ţară. Crezi că asta îi poate impulsiona pe tineri să facă ceva asemănător?
M.B.: După experienţa mea, le recomand tuturor tinerilor, indiferent de ceea ce vor să facă: că e vorba de căsătorie, studii ori voluntariat. Un astfel de stagiu e o experienţă bună pentru viaţă, pentru a trăi viaţa comnitară. Acolo, vieţuieşti cu persoane diferite, trebuie să te adaptezi la obiceiuri lor, să înveţi să trăieşti cu ei. Trăind singur ori în familie e diferit, dar cu alţii e mai educativ, te responsabilizează în alt mod: trebuie să găteşti, să faci curăţenie. Fără nici un ajutor ori impuls. În plus, eu am deprins cu acest prilej nu doar limba italiană, ci şi dialectul napoletan.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.