Acum 75 de ani

0
474

Suntem năpădiţi de întâmplări cotidiene încât ne aducem aminte mai greu de evenimente care au întristat poporul român. Mă gândesc la anul 1940, când România a trecut prin mari încercări. Unii spun că necazul nu mai trebuie amintit. Nimic mai fals şi mai periculos. Uitarea în istorie nu este permisă. Istoria este extrem de vicleană. Se poate repeta în dauna noastră. Am privit harta rapturilor teritoriale de acum 75 de ani. După ce în iunie sovieticii au luat prin ultimatum Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, la 30 august, prin Diktatul de la Viena, România a pierdut Nord-Vestul Transilvaniei. În care era cuprins şi Maramureşul. Pierderile de teritorii din 1940 s-au întâmplat fără ca Armata Română să tragă un foc de armă. În ultima vreme aud voci, din generaţiile mai tinere, care reproşează poporului român că nu s-a răsculat. Trebuia să se facă luntre şi punte şi să dea un semnal colectiv că nu este nepăsător de mutilarea ţării. Că a stat împietrit când i s-a înfipt în trupul ţării un pumnal. Au rămas foarte puţini martori ai acelui rapt. Mărturiile lor sunt cutremurătoare. Prozatorul Nicolae Breban a scris pagini de neuitat despre plecarea familiei lui din Baia Mare, în refugiu, la Lugoj. S-au scris cărţi care depun mărturie. Din care putem afla în ce condiţii umilitoare a fost sfârtecată România Mare. E bine să reamintim care era atmosfera în Europa anului 1940. Democraţiile europene, Franţa şi Marea Britanie, nu mai erau în stare să-şi garanteze propriile graniţe. Nu se mai punea problema respectării tratatelor de ajutor reciproc, semnate de ţara noastră. România se afla complet izolată între state revanşarde şi revizioniste. În acest context istoric, Ungaria a avut câştig de cauză. Sprijinită de Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, şi-a satifăcut pretenţiile teritoriale. Aşa România a cedat 43.492 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de 2.667.000 de locuitori (dintre care 50,2%, români). Delegaţia română, formată din ministrul de externe Mihail Manoilescu şi Valer Pop, a fost obligată să semneze, la Palatul Belvedere din Viena, cedarea de teritorii. În dimineaţa zilei de 30 august 1940, Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi, în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. Istoria l-a catalogat drept laş. Pentru a se bucura de victorie, la data de 11 septembrie 1940, regentul Ungariei, Miklos Horty a intrat călare în oraşul Cluj, pe un cal cu potcoave de aur. Trecerea Ardealului de Nord în stăpânirea maghiară a însemnat, dincolo de sfidarea oricărei norme de drept internaţional, instaurarea în teritoriile ocupate a unui regim extrem de aspru. Au fost crime – Ip, Trăsnea, Moisei, expulzări, dislocări de populaţie, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forţată. După întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord: 25 octombrie. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiţia instaurării la Bucureşti a unui guvern procomunist. Nimic despre Basarabia şi Bucovina de Nord. Administraţia civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după şase luni de ocupaţie militară sovietică. Şi Maramureşul a trecut atunci prin mari frământări. Asta-i istoria! Deşi în aceste zile Europa trece prin serioase încercări, am crezut de cuviinţă să ne aducem aminte de ce s-a întâmplat în urmă cu 75 de ani. Iertăm, dar nu uităm!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.