Cum se pierde încrederea?

0
621
Editorial Graiul Maramureşului

În recenta sa carte despre psihologia poporului român, universitarul clujean Daniel David constata că o trăsătură esenţială a românilor este neîncrederea în oameni. Preocuparea pentru binele altora nu depăşeşte zona familiei. Am avut prilejul, recent, la Săliştea de Sus, să-mi exprim mirarea faţă de unele cercetări ale distinsului profesor clujean. Adică firea mea, ca produs cultural al lumii în care trăiesc, nu împărtăşeşte în totalitate această concluzie. Mi-a dat dreptate, în numele libertăţii de păreri, dar a venit cu argumente care m-au pus pe gînduri. Pledam pentru necesara încredere în semeni, altfel se prăbuşeşte un bun edificiu în care am crezut. M-am grăbit să ilustrez punctul meu de vedere cu încrederea în democraţie. În cei care au urcat pe scena puterii. Românii caută puterea socială. Mi-a răspuns reputatul psiholog, acolo, la Săliştea de Sus: „Da, românii vor puterea socială, dar în mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste în care nu dă bine să arăţi că vrei să ieşi din rând, îşi ascund această dorinţă sub masca modestiei şi sacrificiului pentru alţii”. A venit şi cu o pildă care ne este cunoscută: „Eu nu aş vrea puterea, dar oamenii îmi solicită asta”. Rămân la părerea că în această lume afurisită de unii, mângâiată de alţii, sufletul cetăţeanului are nevoie de un reazem. Mă gândesc la cei care merg la vot. Nu ajung la urne legaţi la ochi ori cu creierul spălat. Îşi iau măcar speranţa de mână. Cetăţeanul din fiecare doreşte să fie o voce. Să fie convins că a contribuit la binele locului în care trăieşte. Când binele devine normalitate, parcă ai o respiraţie ca lumea. Ce se întâmplă când omul în care ai crezut, cu care ai votat, este un prefăcut, un demagog, un hoţ? Mă gândesc la plaja suficient de mare de demnitari care au mâncărimi în palmă dacă nu fură. Trebuie să recunosc că am rămas uimit când am aflat că Oprescu este un hoţ. M-am gândit că poate fi diferit de cei care se contopesc cu partidele. L-am îngăduit de la distanţă. După o săptămână de când subiectul este întors pe faţă şi pe dos, am constatat că m-am înşelat amarnic. Sunt prizonierul propriei mele dezamăgiri. Ieri m-am întors de la Bucureşti. În cercurile în care m-am aflat, aceeaşi dezamăgire. Taximetriştii au folosit un limbaj neiertător. Unul mi-a arătat Clinica Academica din Pitar Moş, unde Oprescu a investit mănos, în numele fiului. Un profesor universitar, produs al mitului Oprescu, m-a rugat să ocolim subiectul. Vreo cinci scriitori, printre care şi unul din Maramureş, erau afectaţi că primarul, în loc să conducă oraşul, conducea o echipă de luat şpagă. Şi ei, dezamăgiţi că un mit (şi dacă era mai mititel) a fost deturnat de mită. La o lansare de carte (a prietenei Doina Uricariu, directoare a ICR New York), un participant, scriitor cunoscut, a cerut ca să sune goarna: bucureşteni, deşteptarea! Şi ospătarul din Gara de Nord vorbea cu un client de la masa vecină, spunea că se pune de un partid: „Salvaţi Bucureştiul!” M-am gândit, întorcându-mă spre casă, cum a păcălit acest om cu afişarea inocenţei. Cu umorul subînţeles. Câtă inconştienţă, câtă sfidare din partea unui om suficient de stilat, să ignore o realitate care nu era adecvată pentru furat! Ce să mai zic? Ne-am făcut iară ţara de comedie. Să nu-mi spuneţi că peste nu ştiu câtă vreme se va dovedi că Oprescu nu a furat! M-am întors cu gândul la profesorul clujean, cu concluzia dumisale despre neîncrederea în oameni. M-am domolit şi eu. Se poate pierde chiar şi această avere care dă sens vieţii: încrederea în oameni! Când drumul de la mit la mită este foarte scurt. Păcat!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.