Despre valorile regăsite

0
362

Născut şi crescut în umbra casei ţă­răneşti maramureşene, adăpostindu-mă de ploaie sub streşină, punând crengi de mesteacăn în stâlpul porţii de lemn, deschizând de mii de ori uşile şurii cu soarele încrustat în ele, nu am cum să nu mă oglindesc în această arhitectură. Să-mi explic cu metode mai subtile ce valori plastice perene conţine, câte au fost epuizate şi câte au rămas viguroase, cu înţeles, care oricând pot să revină în actualitate pe spaţii mai largi. Nu pot fi un apologet zadarnic al arhitecturii vechi, lipsit de viziune asupra presiunii timpului care ne devorează. Am fost alături de cei care doresc salvarea satului maramureşean. Dar nu ocrotit de discursuri ori de întîlniri fluide care nu au final. Ideea lansată recent pe această temă mi-a stârnit curiozitatea. Socotesc, ca jurnalist, să caut argumente pentru valoarea acestui spaţiu şi mai ales să caut tocmai energiile care pot regenera. Cu acordul interior al celor care construiesc. În lipsa unei norme riguroase (decizii ale consiliilor locale deocamdată), numai gustul estetic al gospodarului poate fi salvator. Care de multe ori este imprevizibil. Ca să nu mai spun ce am mai spus pe această temă, am căutat o carte mai veche a lui Constantin Joja, celebru arhitect român şi teoretician al arhitecturii româneşti. „Casa acoperită cu şindrilă găseşte multe armonii cu natura. Magia ei expresivă se amestecă cu magia naturii înconjurătoare şi contemplarea ei ne scufundă într-o nedefinită încîntare”, spunea arhitectul. Omul dea­lu­rilor şi munţilor carpatici poate da o altă ima­gine frumosului. În lemn s-au realizat spaţiile celei mai cuprinzătoare intimităţi. În lemn s-a putut crea arhitectura românească în care gravitaţia este veşnic învinsă, iar proporţiile nu se supun numai legii sentimentelor. Mergând în căutarea valorilor arhitecturii, C. Joja se foloseşte de expresii plastice seducătoare: „Când a vrut să cânte cât mai tare şi cât mai sus, arhitectul a inventat goticul, spiritul pur, cântecul lui ca o furtună sublimă asupra oraşului. Ţăranul român îşi avea doina şi, doinind, ceea ce a construit s-a îmbibat de poezia discretă a doinei. Trebuia să găsească descătuşarea magiei liniştii cuprinzătoare: acesta era stâlpul”. Care are un alfabet specific românesc. Celebrul arhitect are şi un articol despre Maramureş. Care merită cunoscut şi de cei care vorbesc despre salvarea satului maramureşean. În care se fac măgulitoare comparaţii, dar şi argumente expresive. Casa maramureşeană este legată de pământ nu numai prin aşezarea ei, ci şi prin soliditatea ei, prin stâlpii groşi, fruntariile şi balustradele groase, prin acoperişul înalt, învelit cu draniţa mare, totul făcut să dureze peste veacuri. Celebrul arhitect, după ce determină plastica lipsită de variaţii, dar expresivă a casei maramureşene, socoteşte că ea este replica în lemn a templului grec, prin spiritul monumental cu aceeaşi expresie desăvârşită. Se spune că arcade de lemn sau de piatră nu au existat în Sud-Estul european locuit de traci, tentaţia lor a fost simţită doar de maramureşeni. Nu mă opresc a-l aduce în atenţie pe C. Joja, deoarece el este recunoscut ca un arhitect cu contribuţii originale la restaurarea patrimoniului românesc. De aceea, când spune că atâtea sensuri arhitecturale nu s-au exprimat niciodată mai bine, decât în valuri şi ritm unitar, la scara umană a templului grec, ca în casa maramureşeană, îl cred. Şi încerc să desluşesc asemănările. Afirmaţia că nu se poate detecta în Maramureş nici o umbră de influenţe străine în arhitectura satului, ci dimpotrivă ea a influenţat ţinuturile învecinate nu este o simplă măgulire. Ci punctul de vedere al unui mare arhitect. Adică să ne lămurim ce averi mari avem în preajma noastră. Nu putem trece cu vederea că, pe alocuri, meşteri lemnari (unii arhitecţi) au depistat tocmai valorile plastice maramureşene rămase în viaţă. Şi au revenit timid, dar sigur în actualitate.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.