Pacea, în sfârşit, pe Drumul Damascului

0
545

Ne parvine de la Naţiunile Unite o noutate ce ne alimentează speranţele: Consiliul de Securitate a formulat un nou plan care urmăreşte oprirea războiului civil din Siria, care durează de cinci ani şi mai bine.
Aflăm că planul de pace întruneşte pentru prima dată acordul tuturor membrilor Cosiliului, inclusiv Rusia. Luată cu grija altor întâmplări de la noi de acasă, ori de prin alte părţi, multă lume uită cât de sângeros s-a dovedit acest conflict din ţara de pe Eufrat, pornit în contextul mişcărilor sociale care au condus la schimbarea liderilor dintr-o serie de ţări arabe, la eliminarea lui Mubarak în Egipt şi a colonelului Kadaffi în Libia. Regimul de la Damasc al preşedintelui Bashar al-Assad rezistă la acest asalt al străzii, care îi cere plecarea de la putere, sperând ca prin aceasta să se producă abolirea dictaturii, producerea unor reforme în stare să amelioreze calitatea vieţii în această ţară.
Să recapitulăm. Siria, ţară situată în Orientul Mijlociu (cum spun americanii), în Orientul Apropiat, cum ziceam noi luându-ne după francezi, are o suprafaţă nu mult mai mică decât România (185.000.000 km pătraţi), dar o populaţie – teoretic – mai numeroasă decât la noi – 23 de milioane. După Primul Război Mondial, a devenit colonie franceză. Regatul arab sirian s-a creat în 1920. În 1946 şi-a căpătat independenţa faţă de Franţa. Un detaliu: Damascul este capitala ţării, dar nu şi cel mai mare oraş sirian, acesta fiind Alep.
A fost o adevărată urgie această luptă fratricidă, cu mari distrugeri materiale, cu imense pierderi de vieţi omeneşti, cu efecte dintre cele mai aspre pentru viaţa internă a ţării şi prezenţa ei pe scena internaţională. Am citit de curând statistici care te cutremură: în anii războiului civil şi-au pierdut viaţa un sfert de milion de oameni, aproximativ zece milioane de sirieni fiind obligaţi să-şi părăsească adăposturile. Valuri, valuri de refugiaţi au apucat calea exilului, de regulă spre Turcia şi Liban.
La manifestările opoziţiei participă suniţii, care reprezintă aproape două treimi din populaţie, ca şi din rândul minorităţilor, mai ales kurzii, tot musulmani suniţi, dar nu arabi.
Câte nu s-au încercat de către comunitatea internaţională pentru a pune capăt sângerosului conflict izbucnit pe malul Eufratului! Mă refer, în primul rând, la Adunarea Generală a Organizaţiei  Naţiunilor Unite şi  la Consilul de Securitate, dar şi la alte structuri multinaţionale – Liga Statelor Arabe, de pildă, ori acea aducătoare de speranţe cândva, „Prietenii Siriei”, o colectivitate de state cu posibilitatea de a gândi o ieşire din situaţia tot mai agravantă. Unii paşi au fost vizibili. Constituirea Consiliului Naţional Sirian reprezintă unul dintre ei. Opoziţia a căpătat astfel o formulă de existenţă aglutinată, cu şanse de exprimare şi cu pretenţia de a fi taxată drept partener de discuţie. Dar încercările Ligii Arabe, ca şi ale fostului secretar general ONU, Koffi Annan, au clacat. Evenimentele imprevizibile continuă să însângereze cerul acestei ţări greu încercate.
Programul aprobat recent de Consiliul de Securitate al ONU pleacă de la aceleaşi deziderate, nu acum avansate pentru prima dată: încetarea focului, retragerea trupelor militare din oraşe şi predarea armamentului greu de către combatanţi, crearea de cordoane umanitare pentru a permite distribuirea celor necesare alimentării populaţiei. Textul actual cere părţilor în conflict să procedeze la negociere în cadrul unor grupe de lucru care să aibă în vedere aspectele de pus fără întârziere în aplicare. În fapt, se doreşte aplicarea foii de parcurs stabilită în anul 2012. Planul în 16 puncte face trimitere la o tranziţie politică a Siriei, ţară răscolită de cinci ani încoace de sinistrul război civil, poate cel mai păcătos dintre toate, cât timp se poate trage de oriunde şi în orice direcţie, cu efecte catastrofale. În mod concret, luna aceasta se creează un număr de patru comisii care să procedeze la negocierea tuturor chestiunilor urgente. Acestea sunt struc­turate astfel: securitate şi protecţie, contraterorism, chestiuni politice şi juridice, reconstrucţie. Există îndemnul ca părţile aflate la masa negocierilor să aibă în vedere stabilirea unui corp conducător de tranziţie, inclusiv cu puteri depline, care ar urma să fie format prin consimţământ mutual, asigurând şi continuitatea (funcţionarea) instituţiilor guvernamentale.
Mă întreb: să fie acesta momentul în care pacea se decide să calce pe drumul Damascului?

Nicolae BUD

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.