Secolul scurt al lui Mircea Maliţa

0
644

Mircea Maliţa este de peste cincizeci de ani, o personalitate în lumea politică, culturală, academică, într-un cuvânt în lumea elitelor româneşti. În istoria noastră recentă, două sunt mai cu seamă domeniile pe care le ilustrează: diplomaţia şi învăţământul. Aici se află şi împlinirile care, socotite printre cele mai importante ale propriului destin, sunt în acelaşi timp şi succese în evoluţia ţării, conform cu un ideal niciodată dezminţit: să fim naţionali cu faţa spre universalitate.
Secolul meu scurt se intitulează noua carte a lui Mircea Maliţa, Ed. RAO, 2015, 800 pagini. Mai mult decât povestea propriei biografii, spectaculoasă în atâtea dintre momentele ei, cartea aceasta este mărturia unui diplomat despre ţara sa într-un timp al schimbărilor, dar şi al iluziei schimbărilor, căci este martorul falsei liberalizări, în timp ce ţara nu se dezvoltă pe cât ar fi putut s-o facă. Prăbuşirile din anii aceia, sever judecate, nu-l preocupă în mod special pe memorialist. Sunt anii duri ai epocii lui Gheorghiu-Dej, ai Canalului şi închisorilor, cu ţara căzută în sfera sovietică. România reală a acelor ani e de competenţa istoricului. Pe diplomat îl interesează ţara şi ce se va întâmpla cu ea în viitor. Ce se poate face „în beneficiul viitorului”?
Patruzeci de ani în epoca Războiului Rece, România, scrie Maliţa, „n-a mai avut libertatea de a-şi urmări aspiraţiile şi interesele, ci a trăit tot atâtea decenii legată de mâini şi de picioare, în lagărul estic. Eu n-am trăit cu grija să-mi urmăresc vreun interes, ci să micşorez pierderile şi să evit capcanele ce duceau la o stingere prematură”. A înţeles de timpuriu că: „Iluziile pe care le nutresc cei maturi înşală mai ales minţile celor tineri … lumea nouă era plină de păcatele celor vechi”, în timp ce „România cunoştea o incertă oligarhie care ducea drept la instaurarea unei dictaturi durabile”.
Cei care au decis atunci în numele României se numeau Gh. Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Corneliu Mănescu, iar mai târziu, Nicolae Ceauşescu. Cât despre Maurer, „capacitatea de a ne defini şi urmări interesele naţionale îi aparţin”, scrie Maliţa. Diplomatul a fost preocupat să-i înţeleagă ori pur şi simplu să le potenţeze deciziile atunci când acestea serveau ţării. În esenţă, mărturia lui – credibilă, fiindcă interpretează informaţiile şi intuiţiile unui remarcabil om de cultură – despre o anumită recâştigare a demnităţii şi suveranităţii naţionale, este rodul şi al experienţei directe consumate în preajma acestora. Dar şi faţă cu marii manevranţi ai istoriei contemporane, ori cu efectele politicilor lor asupra noastră: Stalin, Churchill, Kennedy, de Gaulle, Hruşciov, Harriman, Margaret Thatcher, Reagan, Nixon, Kissinger, Gorbaciov. Fermentul şi spaţiul schimbărilor, atunci, ca şi acum probabil, au fost Statele Unite, unde autorul a lucrat timp îndelungat. În 1963, a semnat pentru România, la Washington, Tratatul de interzicere a experienţelor nucleare, una dintre „marile înţelegeri sovieto-americane”. Gheorghiu-Dej îi spune: „Îl vei întâlni acolo, probabil, pe Harriman. El s-a ocupat de tratat. Caută să-l întâlneşti. Cunoşti poziţia noastră. Suntem interesaţi în obţinerea de licenţe industriale care ne-au fost refuzate. Ar trebui să înţeleagă ce înseamnă pentru noi acordarea unui sprijin în proiectele pe care le avem. Avem destul necaz cu cei care vor să ne îndrume într-o direcţie din care România nu se va alege cu nimic. (Planul sovieticului Valev ne rezerva un destin exclusiv agricol n.n.). Nu presăm, e o politică de durată. Ne interesează să ştim cât ne putem baza pe ei în viitor. Iar ei ar trebui să ştie că ne ţinem cuvântul”.
Un răspuns vine de la Harriman, care fusese la Yalta când Stalin şi Churchill au împărţit Europa postbelică: „Spune-i domnului Gheorghiu-Dej din partea mea că americanii nu au consimţit niciodată ceea ce se numeşte împărţirea de la Yalta. Eu am fost acolo. Pentru noi, procentele lui Churchill nu au fost valabile. În înţelesul americanilor, acordul trebuia să fie fifty-fifty. Niciodată nu ne-am schimbat părerea”. „Am fost uluit de acest mesaj neaşteptat, la care aveam să meditez timp îndelungat”, comentează diplomatul român.
Sunt în carte numeroase mărturii de acest fel. Fusese mai întâi Petru Groza, o figură ce are în istoria mai nouă o imagine dezastruoasă. Dar mărturia de-acum îl aduce într-o lumină diferită: „Dacă prin gestul meu Transilvania furată revine României, nu-mi pasă dacă neam de neamul meu şi toţi cei care vin după mine mă vor blestema sau nu”. Aşa i-a spus Groza lui Iuliu Maniu, în martie 1945, când aliaţii ar fi vrut un guvern de „largă concentrare democratică” la Bucureşti. Dar cel care peste abia zece ani avea să sfârşească în închisoarea de la Sighet a refuzat: „Nu pot să fac ca tine. Nu vreau ca urmaşii mei să mă blesteme pentru că m-am alăturat comuniştilor”. Era fiindcă Groza nu voia să facă guvernul, pe care şi ruşii îl voiau din toate partidele, până când Stalin nu garanta României Transilvania. La 13 martie 1945, Groza stătea la Cluj alături de Vâşinski, ministrul de externe sovietic, şi era ovaţionat nu doar de români, ci şi de maghiari. Ani mulţi la rând, în America, Mircea Maliţa şi fostul secretar al lui Petru Groza, Pamfil Ripoşanu, se întreţin cu privire la întreaga istorie. Aici e şi sursa acestor mărturii.
Să spun eu însumi acum că, în 1985, în biroul său de ambasador la Viena, din splendidul palat de pe Prinz Eugen Strasse, Octavian Groza, fiul fostului demnitar, mi-a spus, pe când făceam în Austria expoziţiile de minerale ale Muzeului băimărean şi i-am dus odată cadou o carte, jurnalul lui Liviu Rebreanu, unde se afla şi o măruntă însemnare despre tatăl său: „Dacă Dej l-ar fi lăsat în pace pe tata, acesta l-ar fi convins până la urmă pe Stalin să ne dea înapoi Bucovina de Nord”. E o mărturie la fel de credibilă ca şi altele, fiindcă atunci se puteau întâmpla multe. Nu era încă ce avea să se întâmple cu vârf şi îndesat mai târziu: „Un Bucureşti condus de Moscova”, cum scrie Mircea Maliţa în cartea asupra căreia nu mai avem spaţiu să insistăm acum. Poate altădată. Atunci şi despre două momente ale biografiei sale care spune că s-au întâmplat în Baia Mare. (Ion IGNA)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.