Poezia şi puterea rugăciunii

0
373

Anul 2015, toamna spre seară. Privesc de pe o treaptă a casei părinteşti curtea în care creştea multă romaniţă. Era ca un covor mirositor peste care treceau roţile carului. Încărcat cu fân, cu porumb ori cu lemne. Sămânţa romaniţei s-a stins, dar a rămas o iarbă de un aprig verde crud. Şi carul a trecut în istorie. Acum, pe iarbă, într-o tandră culoare a toamnei, păşesc, o dată pe an, maeştri ai scrisului românesc ori tineri care poartă în suflet mistuitoarea putere a cuvântului. De multă vreme se întâmplă această miraculoasă aventură în curtea părintească din Deseşti. Aproape că nu-mi vine a crede cum un loc ca toate locurile s-a încărcat de solemnitatea Cuvântului. În special a Poeziei. Deşi mi-am dăruit o bună parte din viaţă transfigurării realităţii prin metaforă, mai am în mine reflexe ale unui pragmatism derutant. Oare nu era mai bine să fi rămas numai cu buletin de Deseşti? Nu am un răspuns care să placă multora. Am fost luat de valul unei lumi care cerea pentru a se zidi şi mulţi prunci de ţărani. Şi am plecat la şcoli mai departe. Cursa vieţii m-a ţinut aproape de cuvânt. Şi iată-mă acum şi nu regret nici o secundă că mi-am umplut casa şi viaţa cu cărţi. Dacă nu era aşa, poate carul nu ar fi dispărut, nici rădăcina romaniţei nu ar fi secat. Toate acestea s-au perindat pe ecranul memoriei şi vineri, 2 octombrie. Când, în numele iubirii de frumos, după slujba de pomenire de la biserica satului, pentru scriitorii plecaţi prea departe, curtea vegheată de mama cu nostalgia romaniţei a fost plină de cei care preţuiesc Cuvântul ales. Scriitori şi cititori. Sosesc aici, pe firul vremii, după ce au deschis porţile Marmaţiei literare. Prezenţa poeziei la Deseşti, sub formă de ceremonie se apropie de patru decenii de viaţă. Cu fiecare an am observat cum un loc sortit mai ales unor griji gospodăreşti a primit solemnitatea modernă a spiritului. Cred că este cea mai frumoasă izbândă. Să simţi unduirea cuvintelor Limbii Române de la Nichita Stănescu la Marin Sorescu, de la Ana Blandiana la Horia Bădescu. Poţi fi întruchiparea unui om fericit. Şi anul acesta Gheorghe Grigurcu, cel mai valoros critic de poezie pe care-l avem astăzi, a patronat curtea cu poeţi. Am ascultat un profund comentariu al domnului Grigurcu la poezia lui Echim Vancea, laureatul din acest an al Marelui Premiu „Nichita Stănescu”. Apoi, Consiliul local l-a premiat pe Gavril Ciuban. În fiecare an, livada cu prieteni are parte de prezenţe care sporesc aura întâlnirii. Aşa a fost venirea la Deseşti a scriitorului german Vereno (dintr-un neam de scriitori), însoţit de Mihai Pătraşcu. Au venit orientându-se după steaua polară a ştirilor despre eveniment. Pentru mine, simbolul noutăţii din acest an a fost Marius Oprea. Nu în ipostaza de istoric, arheolog, eseist, ci în calitatea de poet. Şi nu în ultimul rând în cea de Om. „Marius Oprea parcurge un drum iniţiatic şi sacrificial, asumat şi acceptat de destin” (Vasile Gogea). Acolo, în curte, era o masă cu bucate. Din care peregrinii îşi astâmpărau foamea. Cu Marius Oprea am privit spre cer, unde, „la o masă, Dionyssos, Ioan Botezătorul şi Ezra Pound (cu toţii în cer) stau şi beau absint”. Pe pământ se rosteau cuvinte. Mai puternice decât întâmplarea. Soarele coboară în grădina vecinului. Cobor cu Marius pe Uliţa Bisericii. Îmi spune o mică poveste: „Un om construieşte o casă/ Pe cer mulţime de stele”. Preotul ne strânge mâna. Stelele stau dârze pe cer. Marius îmi spune: „Aici am simţit că poezia are puterea rugăciunii”. După 37 de ani am rămas la convingerea că la Deseşti locuieşte un popor de poeţi. Mulţumesc celor care şi în acest an au sprijinit lumina Poeziei pe Valea Marei. Deoarece cultura românească este în grea suferinţă. Cinste celor care mai ţin în mână o carte.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.