Emil Cioran, din Maramureş? (I)

0
613

MOTTO: „Am cunoscut toate ororile vieţii, inclusiv succesul.”

Puţină istorie

M-am întrebat adesea de ce dintre armatele de cititori ai „Istoriei Maramureşului” semnată de Alexandru Filipaşcu, nimeni n-a realizat că în secolul XV pleacă din Maramureş mai multe familii, să se stabilească în Ardeal. Familia Cioran – Cioroiu emigrează din Onceştii Maramureşului în Răşinarii Sibiului. Primii emigranţi, nepoţii lui Sas Vodă, se stabilesc pe Târnave, familia Boilă; în Beclean, familia Bota; pe Valea Bârgăului, pe Valea Sălăuţii, în Dej şi în Moldova, în Cluj, familia Coman; în Bihor, familia Dunca; în Bistriţa, familia Lazăr; iar în Ardeal, mai precis în Săliştea şi Ilişca Sibiului, familiile Ivaşcu, Iuga şi Iurca. De fapt, istoricul Filipaşcu, în lucrarea sa capitală, ne dă şi numele lui Paul Dunca, ajuns în secolul XVII consilier gubernial al Ardealului. Există câteva asemănări între cele două localităţi, Onceşti de Maramureş şi, respectiv, Răşinari de Sibiu. Ambele sate sunt foarte vechi şi apar în documente în timpul aceluiaşi rege, Emeric al Ungariei, Maramureşul în 1199, iar Răşinariul în 1204, când Ioan Latinul, urmaşul lui Coman Roşca, supranumit şi „întemeietorul satului”, alături de un alt cioban, pe nume Mustaţă, primesc privilegii şi dreptul de a-şi văra turmele în Munţii Răşinariului. Emil Cioran, într-o scrisoare trimisă fratelui său de la Paris, la vârsta de 56 de ani, în 1967, îi cere fratelui său, Aurel, să caute monografia scrisă de Victor Păcală a satului Răşinari. „Dacă se întâmplă să dai peste cartea lui Păcală despre Răşinari, cumpăr-o imediat, oricât ar costa. În ea se regăsesc rădăcinile noastre din Nord. Cu cât îmbătrânim, copilăria capătă contururi mai limpezi”.
Răşinariul era pentru Emil Cioran locul paradisului, raiul pe pământ. Aici a aflat de la tatăl său că toată familia Cioranienilor a fost o familie de crescători de oi, de păstori, de păcurari, care au iubit libertatea. Muntele pe care l-au stăpânit Cioranii secole la rând, unde puteau văra până la 2.000 – 3.000 de oi, era Muntele Onceşti, care se află în hotarul de Nord-Est al localităţii Ră­şinari, cu înălţimea de 1714 metri, între Munţii Beşinău şi Munţii Cuculeu. Acest peisaj al muntelui deţinut de familia Cioran se deosebeşte de restul teritoriului muntos prin culmile străbătute de văi şi de dealuri mijlocii.
Să ne reîntoarcem la corespondenţa lui Emil Cioran cu fratele său. La scrisoarea din februarie, în anul 1967, Emil Cioran primeşte peste o lună un răspuns, şi îi scrie din nou fratelui său: „Sper să o primesc curând. Expediaz-o recomandat. Altfel se poate rătăci. Să-mi spui cât a costat. Ţin mult la asta, măcar din curiozitate”. Cioran era încântat de această lucrare a lui Victor Păcală, care a fost publicată la Sibiu în 1915 şi premiată de Academia Română. Când a pus mâna pe ea, tânărul sociolog Dimitrie Gusti a exclamat: „Este o capodoperă!”. Cioran, recitind această monografie a leagănului copilăriei sale, s-a reîntors în timp. Şi-a adus aminte de leacurile băbeşti cu care medicina primitivă a Răşinarilor trata bolile în 1914. Pentru durerea de ochi bolnavii trebuiau să-şi şteargă pleoapele cu roua de pe mai multe flori. Vaccinul antirabic de azi avea corespondent în scrumul de raci, băut cu vin. Însă pe Cioran îl delecta de-a dreptul când citea despre cazul durerilor de spate care erau vindecate de o femeie ce născuse gemeni, chemată să calce spatele suferinzilor.
Nici bine nu a primit cartea, că s-a şi apucat de lectura ei şi a savurat-o pe deplin, scriindu-i de urgenţă fratelui său, Aurel: „Mare bucurie mi-ai făcut trimiţându-mi cartea lui Păcală, care m-a cufundat dintr-o dată în copilărie. E ca şi cum aş fi făcut un tur prin Răşinari, cu tot cu Prislopul, desigur. Parcurgând paginile acestea, am înţeles că sunt bătrân”.

Culegătorii de răşină

Poate că nu toţi Cioranii s-au ocupat de creşterea oilor. O parte dintre ei au avut şi meseria de culegători de răşină. În copilăria mea m-am întâlnit adesea în pădurile Borşei cu nişte oameni sprinteni şi uscaţi la trup de pe Valea Izei, care dormeau noaptea în colibe şi toată ziua alergau prin păduri să strângă ră­şină. Le spuneam „răşinari”. Înainte de a pleca prin pădure, îşi confecţionau coşuri pentru răşină, tăind cu securile coaja unui molid sau brad. Am aflat mai târziu că în toată perioada medievală răşina s-a folosit ca leac pentru anumite boli şi a devenit materie primă pentru primele farmacii din Imperiul Austriac. Întorcându-mă la copilăria lui Cioran, nu pot să trec peste spusele lui despre satul copilăriei sale. În clipa în care a ajuns la Sibiu, Cioran mărturiseşte că a ajuns într-o străinătate. Din satul lui primitiv a intrat într-o altă lume: „Ziua cea mai tristă din viaţa mea a fost ziua în care tatăl meu m-a dus într-o şaretă în gazdă la Sibiu. N-am să uit niciodată ziua aceasta, când am avut impresia că totul s-a distrus în viaţa mea. Că eram condamnat la moarte. N-o să uit niciodată ziua asta. Nu voi uita niciodată spaima, groaza, durerea pe care le-am simţit când a trebuit să plec la oraş. Mă văd şi acum în prima zi după plecarea părinţilor mei, la fereastra acelei pensiuni germane. Ce strângere de inimă, ce sfâşiere!”
Monografistul Răşinarilor explică etimologia numelui satului ca provenind de la răşină, de la culegătorii de răşină.

Cetăţi şi legende identice

Să zicem că trecem uşor cu vederea peste speculaţiile mele care caută rădăcinile familiei Cioran în Maramureş. Şi că au fost oieri, şi că au fost culegători de răşină, şi că au avut sute de ani un munte care s-a numit Onceşti. Cu toate acestea, asemănările continuă să apară. Localitatea Onceşti din Maramureş, locuită încă din Neolitic, este şi prima aşezare dacică descoperită pe teritoriul Maramureşului, în 1964, pe Dealul Cetăţeaua, aşezare ce ar fi vieţuit aproape 200 de ani (secolul I Î. Chr. – secolul I D. Chr.). Pe acest deal se află şi un turn feudal care datează din secolul XIV, cu o înălţime de 7 metri, înconjurat de un val de pământ de 60 metri. Waralia, cum se numea aşezarea în documentele medievale (Sub Cetate), era reşedinţa Cnezatului de Vale, care pe lângă Onceşti avea satele Năneşti şi Valea Porcului. În 14 mai 1360, această aşezare este donată de regele Ludovic de Anjou al Ungariei cneazului Vanc, fiul lui Stan Lupu. În hotarul Răşinariului există o cetate din secolul XV numită Coşteiul, care are un turn de 7 metri înconjurat de o palisadă de pământ de 62 metri şi despre ambele cetăţi există legenda că ar fi fost locuite de uriaşi şi că după dispariţia lor le-au luat locul cnezii. La Onceşti, Drăguş, Godja, Paşcu, Negrea, Grigor, care şi-a păstrat numele de poreclă, Cioroianu. Iar cetatea Răşinariului, „care este înăuntrul acestui ocol, este pământ românesc, nimănui înduplecat, n-are nime a porunci, nici în pământ, nici în apă, şi a fost condusă de cneazul Bunea, Coman, Petru Codrea, Oprea Codrea, Şerban, Nistor, Milenea, Rad, Oancea, Cârstea, toţi oameni liberi”.

Obsesia morţii

Emil Cioran consideră oboseala o specialitate a familiei, starea de melancolie şi otrava din el este transmisă din mai multe generaţii. Întreaga familie purta amprenta disperării. Într-un interviu acordat lui Gabriel Liiceanu, transformat într-un film documentar, „Apocalipsa după Cioran”, filosoful avea să declare, mai mult ca să-l şocheze pe interlocutor, că în copilăria lui a avut prieten un gropar şi că acesta i-ar fi furnizat din când în când cranii, ca să joace fotbal cu ele. Deşi unii biografi cred că ar fi fost imposibil ca un copil de preot, cu o mamă fiică de preot, să aibă asemenea jocuri în copilărie. Însă Cioran recunoaşte că scrisul lui este o terapie împotriva obsesiei morţii. De la vârsta de 17 ani şi până la 20 de ani a trăit o mare depresie. A avut o perioadă de 3 ani de zile de insomnii. A trăit într-o stare de veghe şi i s-a dezvoltat simţul lucidităţii. De aceea toată viaţa lui a realizat că sinuciderea îţi dă dreptul să dispui de existenţa ta. Şi atunci şi-a ales o cale, o numeşte el „a parazitului”. A încercat să nu trăiască dintr-o muncă la un birou, pentru că s-ar fi simţit sfârşit, s-ar fi sinucis. A ales calea traiului prin burse. Şi-a imaginat că va putea să trăiască toată viaţa lui ca un student, să doarmă în cămine şi să mănânce la cantine studenţeşti. Acest lucru i-a fost permis în Cartierul Latin din Paris, până la vârsta de 40 de ani.
Însă întorcându-se la monografia amintită, Cioran declară că încă din copilărie i-au plăcut bocetele rostite de consăteni. Versuri care au un grăunte de umor, pe care l-a bănuit mult mai târziu: „ Negrule pământule/ Lacăt ai, dar cheie n-ai/ Tu ce-ncui nu mai descui/ Că cine apucă sub tine/ Câtu-i lumea nu mai vine/ Nu ştiu mamă, nu ştii scrie/ Ori pe-acolo nu-i hârtie/ Ori cerneala s-o gătatu/ Ori pana ţi s-o stricatu”.
În anii cât a durat epoca insomniilor, Cioran a fost contaminat de negaţie. A realizat că cei din jurul lui au certitudinea inconştienţei. Pentru a scăpa de această obsesie, Cioran a citit enorm. A citit ca un dezertor: „Am vrut să intru în filosofia, în viziunea altuia. Era o fugă în cărţi, un fel de a scăpa de sine. Opera mea, zice Cioran, deşi la cuvântul acesta îmi vine să vomit, a apărut din raţiuni medicale, terapeutice. Dacă am scris mereu aceeaşi carte, în marginea aceleiaşi obsesii, este pentru că am observat că pentru mine asta reprezintă o eliberare”. (Va urma)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.