Amintiri din negura timpului

0
493

Pe băncuţa care îşi ascunde anii, frunzele pătate de începutul toamnei se preling peste mine cu un cântec. De deasupra munţilor, cerul mă priveşte, copil curios. Pe  ulicioară, câteva căpriţe albe, ca nişte nori înspumaţi, ciulesc urechile la fiecare adiere de vânt. Am început rânduri, le-am şters, gânduri despre străbunica Floare Miclea (foto). Scriu despre o femeie bătrână, dar nu era un om oarecare! 92 de ani de viaţă! Cum aş putea să cuprind în câteva rânduri 92 de ani cât a trăit buni?
Era o fiinţă firavă, cu o frumuseţe aparte, ascundea cu măiestrie nefericirile, întocmai ca un fard care acoperă imperfecţiunile. Blândă şi mereu răbdătoare la vorbă, avea harul de a-ţi povesti o întâmplare, oricât de banală ar fi fost, făcându-te să trăieşti aievea şi vorbele ei te sorbeau întru totul. Mi-a povestit întâmplări fascinante, care mi-au înfrumuseţat copilăria. Poveştile ei aveau mereu un tâlc. Acum sunt convinsă că multe dintre ele au fost inventate, bunica mea era o maestră a cuvintelor şi nu avea pauze în vorbire, lăsa impresia că ştia pe de rost fiecare poveste. Ne învăţa astfel să fim buni, cu frică de Dumnezeu, să facem fapte de milostenie, cum să ne comportăm ca fete, ce este etic şi ce este ruşinos. Ne  arăta binele si răul, aşa, fără haine, cum l-a cunoscut şi ea. Uneori ne povestea întâmplări din copilăria ei. S-a născută în 1913, într-o zi de septembrie, aşa că noi călătoream cu mult timp în urmă prin poveştile ei. Era fiinţa cea mai iubită de pe uliţă, toţi copiii îi spuneau „buni”, deşi era numai străbunica noastră. S-a născut, a trăit şi a murit în satul Băiţa, aici a cunoscut bucuria şi durerea. A făcut parte dintr-o familie cu cinci copii, ducând o viaţă care nu i-a cruţat de neajunsuri. Au trăit modest, dar decent, acea decenţă care sălăşluia în omul mândru de la sat, pentru care avere însemna familia, copiii, pământurile şi animalele din bătătură. La şapte  ani a rămas orfană de mamă, iar după doi ani a fost dată de slujnică la o familie cu cinci copii, ca să poată să-i ajute pe cei rămaşi acasă. Umbla în pădure cu tatăl ei şi făceau table din pământ, pe care le duceau mai apoi în localitatea vecină. Căra lemnele cu coşul în spinare.
Buni nu mai este, s-a stins cu un deceniu în urmă, iar deodată cu ea s-a stins şi o parte din sat. A rămas în noi ca o lumină caldă. Ne-a lăsat atâtea poveşti, amintiri şi învăţături. Căpriţele nu mai sînt nici ele, şi nici casa cu prispă de lemn. A mai rămas doar laiţa pe care ne adunăm în faţa casei şi depănăm poveşti. Chiar dacă buni nu este printre noi, femeile de pe uliţă se aşază pe aceeaşi bancă şi alte generaţii de bunici şi de nepoţi spun şi ascultă poveşti cu tâlc … amintiri din negura timpului plin totuşi de lumină. Simt o fluturare pe umăr, tresar, întorc capul şi văd o frunză care şi-a întrerupt călătoria pe pământ. Poate e buni…

Prof. Oana-Diana Mureşan

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.