Luntraşii de pe Someş

0
1268

Mi-a fost dat, mai zilele trecute, să petrec oarecîte clipă de odihnă în compania unui agreabil personaj din zona mea de baştină – Ţara Codrului, în compania lui Mihai Ştef din Pomi (jud. Satu Mare), feciorul podarului Găvrilă zis Vila, dintr-o familie de vechi podari poreclită Polgar. Ce erau oarecînd podarii şi ce a mai rămas din ei astăzi?

De-a lungul vechilor vremuri, la traversarea rîurilor erau folosite vadurile, însă pe rîurile mari era obişnuită trecerea cu podul plutitor sau cu luntrea. Oarecînd, pentru trecerea celui mai mare rîu din părţile noastre – Someşul, erau o mulţime de astfel de puncte de trecere. Unul important era cel de la Pomi, unde se făcea legătura cu importanta aşezare Seini – loc de tîrg săptămînal. Meseria de podar nu era una la îndemîna oricui, se moştenea din tată în fiu. Aşa a fost şi a rămas şi familia interlocutorului meu, Mihai din Pomi. Îşi aminteşte din copilărie cum tatăl său lucra pentru menţinerea legăturii peste Someş şi pe timpul iernii scotea cu funii luntrea pe ţărm, o repara şi o punea la adăpost în şură. Şi ce şuri grandioase sînt în zona Codrului! Unicat în toată lumea ţărănească. Apoi ca să menţină punctul de trecere peste Someş, pe timp de iarnă, îngroşa gheaţa. Ca să facă un drum de trecere practicabil şi pentru căruţe, punea strat peste strat de pănuşi sau de paie, peste care turna apă luată cu găleata din Someş pentru ca noaptea să îngheţe pînă podul de gheaţă devenea drum practicabil („produh”). Mare necaz era primăvara, la topirea rapidă a zăpezilor, cu puhoaile şi sloii de gheaţă. Riscul era să fie luat podul şi să fie dus de apă pînă pe la Cărăşeu ori pînă la Sătmar. Era recuperat şi adus iar în sus spre casă, cu un efort mare, 6 bărbaţi vînjoşi trăgeau podul cu funiile, de pe mal. Dura zile şi nopţi de trudă.
Îşi aminteşte interlocutorul meu, Mihai, era pe la mijlocul lunii mai 1970, la inundaţiile catastrofale care au fost în lunca Someşului, cum, fecioraş fiind, alături de tătîne-său, Găvrilă, şi-au riscat viaţa pentru a salva oameni şi bunuri de furia apelor, vreme în care, sub ochii lor, unii consăteni de o etnie anume jefuiau case şi furau.
Mihai îşi încheie povestea cu un vers folcloric, că doar cu luntrea treceau şi feciorii la peţit în satele de peste apă: Cînd mă duc la mîndra me’ / Trec Someşu cu luntre’ / Mîndra şede păstă apă / Io mă duc s-o ţuc o dată”.
prof. Emil DOMUŢA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.