Ziua morţilor

0
344

În 1 şi 2 noiembrie, sau cu cîteva zile mai tîrziu (în alte zone), îi pomenim pe cei răposaţi, ridicăm paos şi o sticlă de vin, dar mai ales ne adunăm în cimitire. Obiceiul cere să te duci o dată pe an la mormintele bunicilor/părinţilor, la căpătîiul fiecăruia să aprinzi o lumînare şi să aşezi o floare. Flacăra roşie trepidează, te uiţi în miezul ei şi realizezi astfel legătura cu cei din lumea de apoi. Buruienile au fost plivite, lîngă cruci femeile îmbrăcate în negru aşază albe crizanteme. Priveşti prin flacăra lumînării şi vezi pînă dincolo de această realitate, apar din neant chipurile celor patru bunici, rămase la fel de tinere ca în amintirile copilăriei. Se încheagă din văpaie mama şi tata, unul lîngă altul, ţinîndu-se de mînă. Pe rînd, prin faţa ochilor inflamaţi trec cei decedaţi pe care i-ai cunoscut. Trebuie să torni o picătură de vin pe mormînt şi să repeţi pentru fiecare: Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace! Dar în temeteu sînt şi morminte nevizitate de nimeni, pe care buruienile au învins în lupta cu florile. Crucile ruginesc. Unde sînt iubiţii fii şi nepoţi? cimitirLor le-au testat pămîntul şi casa. Sînt plecaţi în ţări străine, vor veni la vară şi peste morminte vor turna plăci de beton, ca să nu mai crească nici o buruiană. Sînt frumoase cimitirele cu plăci de marmură cioplită, vor rezista sute de ani. În sate, era obiceiul ca oamenii să îngrijească de morminte atîta timp cît rezistă crucea de stejar. Cînd putrezeşte, adică după circa o sută de ani, în loc poate fi îngropat alt om din neamul acela. Veşnicia nu este mai lungă de o sută de ani, pînă atunci cînd toţi cei care te-au cunoscut vor fi şi ei oale şi ulcele, vorba poetului Omar Khaiam. Lemn, metal sau piatră, peste toate sîntem noi, cu durerile noastre. Morţi şi vii în cimitir, vii şi morţi în cimitir, pe cine să mai înţelegi?! Victor MAXIM

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.