Izvoarele Botizei

0
604

Botiza are semnul unei lumi cu o energie miraculoasă. Din care, recunosc, mi-am luat porţia de adoraţie. Acea stare dintre om şi icoană care poate fi cînd rugăciune, cînd o cutremurare a cosmosului rebel. Nu ştiu exact cînd am băut prima dată apă din fiinţa aşezării dar îmi amintesc, parcă a fost ieri, umbra unui Crist de lemn la o răscruce de drumuri. L-am purtat într-o noapte în braţe pînă la drumul ţării să nu se risipească. Acum este simbol în muzeu. Averea cea mare care m-a făcut un om avut au fost (şi rămîn) oamenii cărora le-am stat în preajmă. Colegi de lucru ori de călătorie lumească. De cîte ori am intrat în sat aveam pornirea de a îmbrăca haina lumii cea luminoasă. Poarta de intrare deschisă de mine a fost mai ales cea de pe Corost. Unde trăiam bucuria stelară şi severa puritate de Canon. Aşa am aprins prin locuri cu nume copleşite de multe consoane candele ale Cuvîntului. Care ard şi acum mai ales în preajma sărbătorilor. Niciodată nu am ieşit aplecat din acest ţinut, ci mai ales drept şi iluminat. Simţeam aici, ca în multe sate din Maramureşul Istoric, că oamenii au un fel aparte de împăcare cu seninătatea. Un moment de răscruce a fost întîlnirea cu preotul Isidor Berbecar, care a zvîntat locul şi cu iubirea de cultură. Asta ne-a apropiat. Mai ales că am venit pe lume în acelaşi an, aceeaşi zi. Într-o dimineaţă a veacului trecut. Aşa am ajuns în preajma preotesei Victoria Berbecar, care a dat tonul unei muzici înalte în această parte de lume. A fost parcă sfătuită de frumoasa şi folositoarea povaţă: de la lume adunate şi-napoi la lume date. Numai că măiestria unică a preotesei a făcut-o celebră. A ştiut să facă şi să explice viaţa din covor: culoarea, lumea lui, firescul, dar mai ales sacrul. Am scris mult de la începuturi despre doamna preoteasă.
Ţin minte o expresie esenţială: nu există covor în Maramureş care să nu aibă ca punct de pornire în ţesătură crucea. În cîte metafore nu m-am legănat cînd scriam despre covoarele preotesei? De la ea am învăţat mai organizat culorile Maramureşului: galben, roşu-închis, alb sau verde. Doamna preoteasă este un excelent ambasador. Harul ei a adus în Botiza o lume aleasă. De la diplomaţi la scriitori de rang. Au aşezat în locuri cuvenite lumina acestei aşezări. Nu-l uit pe vulturul ioanic al poeziei româneşti – Ioan Alexandru – care a ţinut sufletul Botizei în palmă ca o ctitorie. Nu uit rotirea botizenilor în jurul unui sonor eveniment: Fraţii Petreuş, cetăţeni de onoare ai comunei Botiza. Şi cîte nu ştiu eu! Cînd umblam năuc după privighetori pe Valea Sacră ori la mănăstire mă luminam la masa altar care sîngera la flacăra de aloe, mă gîndeam să construiesc o carte. Dacă nu mi s-a împlinit voia au făcut-o alţii. Cu frumos temei. Ţin în mînă un album-monografie, splendid în toate privinţele. Se numeşte „Botiza – nouă izvoare”, avînd ca autori pe Vasile Lechinţan şi Anamaria Narcisa Berbecar-Petreuş. Este călătoria unei aşezări prin timp, un gest de recuperare a mai multor veacuri. Inclusiv Seneca are dreptate pe ultima copertă: „Nu-i nimeni fericit şi mai ferit de patimi ca cel ce rămîne statornic lîngă DATINI”. Cu această lucrare se împlineşte şi un gînd necesar pentru satele Maramureşului: monografia ca document prin vreme! Putem afla despre izvoarele Botizei. Autorii au numărat nouă. Pentru mine sînt mai multe. Cine va fi sîmbătă şi duminică la Botiza se va convinge. Eu continui să măsor timpul după un calendar de lemn din acest loc. Învăţ din nou tocmeala la algebră, cînd moare Ulise-n covorul din Botiza.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.