Invazia imbecililor (1)

0
575

O găselniţă de dată recentă, cu un fals aer de înţelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulţi autori care împărtăşesc această părere. Alegaţia poate fi adevărată, dar numai la modul pervers.
Dar să revenim la cea mai veche şi mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica), psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) şi voinţa (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după Platon, în ştiinţa psihologică a secolului XX domină această concepere a sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv şi volitiv. Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la senzaţie şi percepţie, niveluri de cunoaştere pe care le avem în comun cu animalele, până la reprezentare şi gândirea abstractă, gândirea fiind o formă superioară de cunoaştere,  specifică omului şi exclusiv umană.
Imaginea, chiar şi atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului percepţiei şi reprezentării individului, nu intelectului şi raţiunii, deci se adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepţia şi reprezentarea, nu cu intelectul şi raţiunea. Sigur, o imagine şocantă poate să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea care nu vehiculează neapărat un conţinut al gândirii. În schimb, pentru oamenii care gândesc, afimaţia este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini, practic cât o infinitate potenţială de imagini, deoarece imaginile obiectelor care se pot subsuma unui concept – ca să fololsim o expresie kantiană – nu sunt nici numărabile şi nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul dacă omul gândeşte sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot şi nici nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele.
Imaginea provoacă mai curând emoţii, poate sta la temelia afectivităţii, nu este un element de construcţie pentru intelect sau pentru raţiune. Imaginea nu este destinată pentru cei care gândesc, ci ea este pentru cei care reacţionează visceral. Imaginea este ideală pentru manipulare. Prin imagine, individul subintelectual poate fi manipulat incomparabil mai uşor, mai mult şi mai eficient, decât prin raţionamente abstracte, ipotetice, care stimulează gândirea critică. Consumul preponderent sau excesiv de ima­gine, prin informare cvasiexclusivă pe calea audio-vizualului, combinat cu deficitul de lectură, duce la scăderea bogăţiei vocabularului şi a nivelului intelectual general, aşa cum seceta duce la scăderea pânzei freatice şi la veştejirea universului verde al vieţii.
Eminentul politolog american S. P. Huntington, autorul celebru al teoriei despre Ciocnirea civilizaţiilor, a explicat într-un simplu articol de ziar (în „Washington Post” nr. din 8 martie 1992) cum anume se face educaţia politico-ideologică a adulţilor americani, de inteligenţă medie, cu ajutorul imaginilor. Pe o hartă a lumii, care apărea frecvent pe ecranele televizoarelor timp de decenii înainte de 1989, era reprezentat „răul metafizic” sau „diavolul” de la Răsărit, sub forma unei uriaşe pete roşii, cuprinzând Europa de Est şi nordul continentului asiatic, adică URSS şi ţările satelite. Astfel, americanii de rând înţelegeau mai uşor cine este duşmanul Americii, unde se află situat şi cât este el de mare. Dar după prăbuşirea fostei URSS şi sfârşitul Războiului Rece, iată că poporul american risca să rămână fără un duşman permanent uşor de reprezentat vizual, care să inspire teamă şi care să justifice anumite măsuri de politică internă şi de înarmare. Aşa se face că Islamul a devenit candidatul cel mai adecvat pentru a prelua rolul fostei URSS şi locul petei roşii de pe hartă. Noul inamic a început să apară şi mai frecvent pe ecranele televizoarelor, ca o pată verde alungită enorm pe harta lumii, pe la mijlocul globului, de la Gibraltar până în Indonezia. Şi asta cu zece ani mai-nainte de înscenarea atentatelor din 11 septembrie 2001. Spre a putea fi demonizat mai uşor, Islamul mai avea şi  avantajul că putea fi prezentat ca şi comunismul: mare, anti-occidental, întemeiat pe sărăcie şi pe ură. Fără îndoială că Islamul s-a radicalizat teribil din 1990 încoace, dar nu putem ignora faptul că această radicalizare a fost cauzată în primul rând de agresivitatea anti-islamică fără precedent de care au dat dovadă SUA şi statele aservite lor din Europa. Şi astfel cercul vicios se închide aici, ca să se reia după 2014 cu o nouă demonizare a Rusiei, de astădată nu a URSS, ci a Federaţiei Ruse.
Spre deosebire de nivelul inferior al imaginii, gândirea propriu-zisă nu are nevoie de aparenţa colorată a lumii senzaţiilor. Geometria euclidiană ne dispensează de referenţialul obiectelor empirice, pentru că nicăieri în experienţă noi nu am întâlnit cercuri perfecte, triunghiuri perfecte ş.a.m.d. Iar geometria analitică, începând de la Descartes încoace, face un pas încă şi mai departe, renunţând complet la orice reprezentare figurativă, inclusiv la figurile geometriei euclidiene. În geometria analitică, după cum se ştie, figurile sunt gândite ca ecuaţii scrise cu simboluri abstracte.
Prin urmare, gândirea nu are culoare, ca să zicem aşa, sau dacă are una, aceasta nu poate fi gândită decât prin comparaţie, ca un amestec optic din non-culori, adică un amestec din alb şi negru, ceea ce dă evident cenuşiul. Procesul gândirii ca pură raportare la sine face abstracţie de aparenţa colorată a lumii, la fel şi obiectul exterior la care se raportează gândirea este unul non-empiric şi ne-colorat. Este ceea ce îl va fi făcut pe un gânditor de talia lui Hegel să afirme sugestiv că „gândirea pictează cu cenuşiu pe cenuşiu”. (va urma)

(Nicolae IUGA)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.