Eseu. Invazia imbecililor (2)

0
830

(Urmare din numărul nostru de ieri)
În altă ordine de idei, trebuie să avem în vedere că – aşa cum prea bine a spus E. Cassirer – omul nu trăieşte într-un univers pur fizic, ci într-un univers de simboluri. Limba, mitul, arta, religia formează o ţesătură simbolică atotprezentă şi atotputernică. Astăzi se vorbeşte despre limbaje, la plural (limbajul cinematografic, al artelor vizuale, al semnelor, al simbolurilor etc.), dar toate aceste limbaje au la bază limbajul fundamental şi unic al cuvântului, care prezintă particularitatea şi prioritatea că este singurul limbaj cu care omul poate discuta cu sine însuşi. Este, poate alături de limbajul oniric, cea mai veche formă de limbaj. Limbajul verbal este anterior şi originar, celelalte tipuri de limbaj sunt ulterioare şi derivate. Limbajul verbal poate să subziste prin sine însuşi, celelalte tipuri de limbaj pot să persiste numai în măsura în care sunt verbalizate până la inefabil, numai în măsura în care sunt traduse în limbajul-cuvânt, numai în măsura în care sunt transpuse în limbaj verbal interior. Un orb, dezvoltat normal din punct de vedere intelectual, poate gândi despre obiecte pe care nu le vede, spre deosebire de un văzător imbecil, care poate vedea un film fără să poată gândi nimic despre el. De altfel, şi mitologia religioasă cea mai respectabilă ne spune că una dintre primele sarcini importante pe care Dumnezeu a dat-o omului proaspăt creat, spre a fi dusă la îndeplinire, a fost un puternic exerciţiu onomatologic, adică l-a pus pe Adam să dea nume tuturor vieţuitoarelor, „şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, aceasta aşa se va numi” (Fac., II, 19). Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu puterea de simbolizare a limbajului-cuvânt, instrument divin cu care Dumnezeu Însuşi, se spune, a creat lumea în întregul ei.
Au existat nişte salturi deosebite în istoria comunicării între oameni: se inventează tiparul pe la jumătatea secolului al XV-lea şi cu acesta – vorba lui M. McLuhan – intrăm în „Galaxia Gutenberg”: apare presa scrisă. Pe la sârşitul secolului al XIX-lea se inventează telegraful şi telefonul şi, ceva mai târziu, radioul. Posibilităţile de comunicare cresc exponenţial, dar comunicarea rămâne totuşi una prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mijloc de comunicare, ci şi un instrument al gândirii. Omul primeşte informaţii prin cuvânt şi, tot prin cuvânt, este nevoit să gândească asupra lor, altfel nu poate să înţeleagă nimic.
Schimbarea cu adevărat radicală în defavoarea gândirii, aşa cum arată Giovanni Sartori, se produce odată cu apariţia televiziunii, în a doua jumătate a secolului XX. Abia acuma comunicarea se face preponderent prin imagine, nu prin cuvânt, vocea care însoţeşte imaginea trece în plan secundar şi imaginea în cel principal, iar imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai un mijloc de comunicare, fără a fi şi un instrument al gândirii. Omul se trans­formă, treptat, dintr-un animal care şi gândeşte, într-un animal care doar vede, în homo videns. Astfel, ajungem să trăim într-o lume de „văzători”, fără a avea însă şi clarvăzători. Simplificând, omul posedă două forme de cunoaştere, cunoaşterea sensibilă şi cunoaşterea inteligibilă. Şi timp de mii de ani, progresul cunoaşterii la scara întregii omeniri a fost de la sensibil la inteligibil. Asta până la apariţia televiziunii, care a inversat această tendinţă istorică fundamentală. Televiziunea ne duce îndărăt, de la inteligibil la sensibil.
Păcatul mare şi impardonabil împotriva Spiritului este că se produce o confuzie gravă, totală, între a vedea şi a gândi. Consumatorul exclusiv de programe de televiziune, precum şi producătorul de programe TV, pot să ia locul intelectualului şi gânditorului pe scena publică, pot să treacă drept gânditori, ba chiar se pot pune pe sine, în imaginarul colectiv, mai presus decât gânditorii reali, consideraţi demodaţi.
După cum s-a arătat, cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie, pentru că televiziunea nu are termen de comparaţie şi nici nu este o simplă extindere a instrumentelor de comunicare care au precedat-o. Televiziunea răstoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea în favoarea verbului din urmă. În televiziune, de regulă explicaţiile verbale nu sunt suficiente în sine, ci au sens numai în funcţie de imaginile derulate pe ecran. Televiziunea vine să creeze un ceva ce nu au reuşit nici creştinismul primitiv şi nici dictaturile secolului XX, anume „omul nou”. Copiii mici şi lipsiţi de discernământ moral văd scene de violenţă la TV şi le asimileasă ca pe un model de succes. Şi aceasta este doar o parte a problemei. Partea cea mai gravă este alta. Copilul format într-un univers centrat pe vizual nu devine niciodată ma­tur cu adevărat, la maturitate şi de aici până le senectute şi senilitate va fi un individ uman care nu va avea nici exerciţiul, nici obişnuinţa şi nici plăcerea lecturii, ci pe aceea a jocurilor video. Bineînţeles, diferenţa dintre vârsta mintală şi cea cronologică va creşte continuu. El va rămâne toată viaţa un video-copil, incapabil de gândire critică pe cont propriu şi de raţionamente abstracte. Cultura „omului nou” înseam­nă declasificare la sub-cultură. Reiterând, păcatul împotriva Spiritului este că acest om nou, infantilizat prin imagine şi atrofiat cultural, îşi alienează astfel cea mai mare parte a culturii universale, a literaturii universale, de­pozitată în cartea tipărită.
(va urma)

Nicolae IUGA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.