Invazia imbecililor (3)

1
1015

Urmare din numărul nostru de ieri
Umberto Eco este un foarte important scriitor, semiotician şi filosof italian contemporan care, în mod bizar, a fost ocolit constant de către juriul Premiilor Nobel, în condiţiile în care Nobelul pentru Literatură a fost acordat, ani la rând, unor mediocrităţi evidente. În vara anului 2015, lui Umberto Eco i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţi din Torino, ocazie cu care scriitorul a ţinut disertaţia obişnuită în astfel de împrejurări, în care a criticat în termeni duri aşa-numitele „reţele de socializare” de tip facebook.
După afirmaţiile lui Eco făcute cu acea ocazie, reţelele de socializare sunt nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spaţiul public unor imbecili, care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăuneze unor colectivităţi mai extinse, în timp ce acuma au acelaşi drept de cuvânt ca şi un laureat al Premiului Nobel. La această remarcă a lui Eco ar mai fi încă multe de adăugat.
S-ar putea face bunăoară o comparaţie utilă cu Televiziunea, în sensul că apariţia reţelelor de socializare şi a obiceiului ca foarte mulţi indivizi să-şi deschidă pagini aici, nu a făcut decât să agraveze psihopatologia vieţii cotidiene, declanşată de televiziune, să cronicizeze ceea ce anterior se afla doar în fază acută. Atât la televiziune, cât şi pe internet, poate să apară în principiu oricine, inclusiv prostul satului, dar problema este că apare în calitate de pretins purtător al adevărului. Orice individ, oricât de redus ar fi din punct de vedere intelectual, la televiziune sau pe reţelele de socializare poate să aibă un adevăr al său pe care să îl enunţe şi să aibă adepţii proprii. Televiziunile promovează indivizi care atrag audienţă, indiferent de calitatea lor intelectuală. Pe facebook, încă şi mai grav, oricine se poate promova pur şi simplu pe sine, îşi poate deschide o pagină, în anumite condiţii, unde poate să posteze în principiu orice. Bineînţeles că aici predomină aspectele vieţii personale, numai în mică măsură sunt abordate probleme intelectuale sau mediatice de interes general. Oricine poate reacţiona la postări, arătând că-i place sau nu şi, eventual, postând la rândul său comentarii. Când ating limitele proprii ale (in)sufi­cienţei de limbaj, membrii reţelei pot posta aşa-zise „emoticoane”, imagini prefabricate potrivite pentru vârsta mentală a copiilor, fără să mai fie nevoiţi să facă eforturi intelectuale de a elabora expresii verbale proprii. Facebook-ul este un fenomen aflat în expansiune, cifra utilizatorilor săi apropiindu-se de un miliard de persoane. Dar latura benignă a socializării cu persoane cunoscute şi a posibilităţii de a face cunoştinţe noi la scară globală nu este singura. Există şi o latură malignă, prin care practica păcătuieşte împotriva Spiritului.
S-a arătat că facebook-ul ar prezenta pericolul divulgării către terţi (servicii secrete etc.) a unor informaţii care ţin de viaţa privată a utilizatorilor. Nimic mai neadevărat. Majoritatea utilizatorilor şi mai ales a utilizatoarelor de facebook profită de oportunitate ca să-şi etaleze de bunăvoie viaţa intimă şi să-şi pună poalele în cap. La fel cum pe site-urile de matrimoniale de exemplu unii beneficiari îşi expun la vedere totul, inclusiv organele genitale, tot astfel, pe reţelele de socializare, utilizatorii îşi prezintă propria viaţă cotidiană pas cu pas, fără să-şi pună problema dacă este relevantă sau nu, pentru că până la urmă tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în literatura propriu-zisă, de ficţiune, ar fi imposibil. Dacă într-un weekend au ieşit să servească masa la un local cu o anumită persoană, fac poze cu telefonul şi le pun pe facebook. Oamenii nu mai au viaţă personală şi nici enigme sufleteşti. Se produce o nivelare şi o uniformizare devastatoare.
Această nivelare a vieţii personale ar rămâne în definitiv o problemă personală a celor care o practică, dacă nu ar conduce şi la o confuzie gravă în ceea ce priveşte Adevărul în genere. Pe de o parte, utilizarea reţelelor de socializare devine obligatorie şi pentru omul creator pentru că, în caz contrar, el riscă să fie eliminat din cursa pentru comunicarea Adevărului. Cărţile, tipăriturile în general, nu mai sunt citite de nimeni. Dar pe de altă parte, Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a internetului, îşi pierde mesajul, unicitatea şi relieful, riscă la modul cel mai serios să treacă total neobservat, să fie acoperit şi sufocat de o sumă foarte mare de foarte mici nimicuri. Mai ales că omul format la şcoala unei culturi televizuale, acel homo videns al lui Sartori, care reprezintă o majoritate tot mai mare şi mai covârşitoare în lumea de azi, evident nu va putea face diferenţa între mesajele importante şi cele neimportante, între adevăr şi fals în sens larg, ci dimpotrivă, va prefera să pună lucrurile nesemnificative, dar mai apropiate de înţelegerea sa, mai presus decât acelea cu adevărat semnificative. De aceea omul cotidian mediu (care în definitiv constituie şi Dasein-ul lui Heidegger) va fi mai curând complice cu neadevărul, se va manifesta solidar cu neadevărul, nu cu adevărul, care este prea dificil pentru înţelegerea sa. La o adică, acesta va lupta de partea neadevărului şi împotriva adevărului. În atari condiţii, scriitorul autentic, cel care ar avea cu adevărat ceva de spus, se simte descurajat şi demobilizat. Vede cu claritate că scriitura sa este inutilă.
De altfel şi breasla scriitorilor şi-a modificat mult statutul social şi mentalul propriu în ultimele vreo trei-patru decenii.
În regimurile dictatoriale, scriitorii – aşa cum erau ei, puţini, dezbinaţi şi cenzuraţi – aveau o notorietate reală şi o influenţă socială foarte puternică. Nu erau încă la concurenţă cu vedetismul gol de azi. De aceea, pentru a-i ţine sub control ideologic, la adresa lor reprezentanţii puterii combinau băţul cu zăhărelul, reprimarea cu promovarea politică, ameninţările cu privilegiile. Azi nu mai este necesar ca scriitorii să fie marginalizaţi sau cumpăraţi de către putere. Într-o lume a confuziei totale şi a păcatelor multiple împotriva Spiritului, influenţa lor este practic nulă. Cred că sunt foarte puţini cei care îşi mai fac iluzii că ar avea o influenţă care ar trebui să nu-i lase indiferenţi pe politicieni. Mai degrabă cu facebook-ul se poate realiza, uneori, o mobilizare electorală sau protestatară eficientă. Unele ţări din nordul continentului african au fost destabilizate prin manifestaţii convocate pe reţele de socializare. Numărul scriitorilor consideraţi ca atare a crescut în continuu, în proporţie inversă cu numărul cititorilor lor. S-a ajuns şi la punctul critic, ca scriitorii să se citească şi să se asculte numai între ei, dar balamucul este că lucrurile nu s-au oprit aici. Au trecut şi dincolo de acest punct, nu se mai citesc nici măcar între ei. În absenţa unei critici care să trieze valorile, impostura a proliferat canceros şi în lumea scriitoricească, încât am ajuns să avem inclusiv scriitori analfabeţi. Sunt unii care scriu numai din vanitate patologică şi în perspectiva, destul de nesigură de altfel, că Uniunea de profil le va da cândva o pensie. (Nicolae IUGA)

1 COMENTARIU

  1. Tovarase profesor ! Tot mai crezi ca doar membri de partid comunist au dreptul lka cuvant? Mai sunt oameni care au cuvintele la ei , chiar dac nu mai poarta dovada apartenentei la cetnici.
    Mai moale cu etichetele si invaziile. Mai uita te si in ograda proprie!

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.