“Leul de la Şişeşti”

0
475

Teodor Albani a scris file memorabile despre Vasile Lucaciu, în cartea cu titlul „Leul dela Şişeşti”, apărută în anul 1936. Iată cîteva fragmente.

„Printre crengile lipsite de frunze ale pomilor – cari se trudeau să-şi dezvolte mugurii în razele de soare, – se iveau casele acoperite cu pae, numai două-trei se mândreau cu acoperişuri de şindrilă. Pe un platou ce se ridica în coasta dealului, ca un balcon în mijlocul satului, se afla bisericuţa de lemn cu turn piţigăiat, din care răsunau stăruitor două clopote cu glas arămiu. O mulţime de ţărani bătrâni şi tineri, femei şi copii, îmbrăcaţi în haină pitorească de sărbătoare, mişunau în jurul bisericii discutând vioi. Mulţimea era mult mai mare decât se aduna de obicei dumineca la biserică. Se vedea că se aştepta un eveniment important: Venirea noului preot.”
„Când veni mult aşteptata zi a sfiinţirii Bisericii, a rostit un discurs în care îşi programa năzuinţele spunând: Închin această biserică Sfintei uniri a tuturor românilor. Prin ridicarea acestei biserici se începe lupta românilor din Ungaria pentru desrobirea lor şi unirea cu patria mamă. Cum ne-a ajutat Dumnezeu să o ridicăm mândră şi impunătoare, aşa să ne ajute să ridicăm şi sufletele românilor pentru a-i face în stare să se desrobească şi să întindă mână frăţească cu românii de pretutindeni.”
„Ştia că solgăbirăul îl duşmăneşte şi-l persecută pentru că a introdus limba română în cartea matriculară, cu care a avut un conflict grav pe această chestie, Lucaciu susţinând că administrarea actelor unui popor trebuie să se facă în limba poporului administrat, nu în limba persoanei, care exercită administraţia (…) şi poate că tocmai acest conflict a determinat pe ministrul Wekerle Sándor să facă noua lege administrativă, prin care despoaie biserica de conducerea cărţii matriculare şi oficiul stării civile, punându-le în sarcina notarilor, adică a administraţiei.”
„Într-o zi, veniră jandarmii să-l aresteze pe Lucaciu şi să-l excorteze la Satu Mare. Ţăranii au aflat acest lucru şi au voit să se împotrivească făcând zid în jurul preotului lor, Vasile Lucaciu, însă i-a rugat să nu se opună, căci îşi fac necaz degeaba, deoarece guvernul dispune de forţe mult mai mari, decât cele pe care le-ar putea ei împiedica.
Învăţătorul Mera i-a ieşit în cale la capătul satului înconjurat de copii şi de feteîmbrăcate în costume naţionale şi l-au aşteptat cu cântece şi cu buchete de flori, pe cari i le-au presărat în cale. Jandarmii au arestat pe învăţător şi l-au dus împreună cu Vasile Lucaciu la Satu Mare vârându-l şi pe el la închisoare. Judecătorul de instrucţie însă l-a pus în libertate pe învăţător notând că statul maghiar nu are interesul să creeze atâţia martiri.
– Uite un ungur înţelept şopti Vasile Lucaciu în limba română învăţătorului, căruia i se răpea prilejul de a fi martir.
– Eu stau cu plăcere la închisoare alături de Vasile Lucaciu – zise învăţătorul Mera către judecător.
– Noi însă nu-ţi facem această plăcere, ci te trimitem acasă – întări judecătorul de instrucţie.”
Memorandumul: „Drumurile şi potecile erau pestriţate cu tineri, flăcăi şi fete îmbrăcate în costume naţionale. Mergeau dintr-un sat în altul, căci nu în fiecare sat era câte un preot, care să facă liturghie în această zi nsemnată, deoarece preotul era dus de către jandarmi la Cluj, la marele proces al Memorandului, fie ca acuzat, fie ca martor.”
„Ungurii au ştiut însă cum să dezarmeze pe luptători. Au făcut o lege a comasării pământului cultivabil, cu care prilej românii au fost despuiaţi de moşioarele lor, dându-li-se în schimb nişte coaste pe care nici caprele nu aveau ce paşte. S-a folosit de comasaţie pentru a lovi pe valahi în existenţa economică, ştiind că progresul cultural şi social al unui popor este în funcţie de starea materială.”
„Şi când, în Septembrie 1895, împăratul Francisc Iosif, la intervenţia Regelui Carol I al României s-a văzut silit să graţieze pe condamnaţii Memorandului, dr. Vasile Lucaciu a ieşit dintre zidurile închisorii cu hotărârea fermă de a continua lupta, care deşi grea, dar are rost, pentru că biruinţa trebuie să vie.”
„Ideea desrobirei se întindea ca focul biciuit de furtună. Efectul se resimţea până în inima Ungariei, pe câmpiile Debreţinului, unde şi românii maghiarizaţi, cari îşi uitaseră limba strămoşească, şi-au dat seama că sunt români şi se manifestau ca atare. Aceasta a determinat mai târziu ca guvernul maghiar să recurgă la un truc ingenios, instituind o episcopie greco-catolică ungurească numită de Hajdu-Dorog, cu sediul la Debreţin. Sperau că vor atrage şi pe românii uniţi în această cursă maghiară. Nu le-a reuşit.”

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.