Punctul de trecere care doare

0
520

Nu uit: cel dintâi care mi-a atras luarea aminte asupra calităţilor intelectuale ale lui Augustin Cozmuţa a fost cunoscutul scriitor Aurel Pantea. Putea fi în anul 1975, la Borşa. Unde fugeam deseori de acasă pentru a-i întâlni pe Mircea Petean, Ion Zubaşcu, Vasile Dragomir, Vasile Bologa, Gheorghe Peter, George Bocşa, grupul de geo-plasticieni împreună alcătuind o insulă întrucâtva misterioasă, dată fiind sumedenia de mineri din împrejurimi aflaţi într-un continuu dute-vino prin puhoiul cenuşiu al lumii ceauşiste. Lume în care erau prezenţi şi intelectuali cu harul creaţiei artistice, deja amintiţi, mulţi dintre ei profesori cu repartiţie la şcolile de sub Pietrosul.
Augustin Cozmuţa era redactor-şef la ziarul din Baia Mare şi-mi închipui că nu-i era din cale afară de uşor când socio-politicul strica factorul cultural. Cum, din multă nefericire, şi azi.
Poate că năravurile mele rebele din acele vremuri l-au determinat să fie aproape reticent faţă de propriile-mi scrieri. Ne-am împrietenit abia după răscrucea lui ‘89 şi chiar am devenit apropiaţi. I-am apreciat atitudinea dumnealui, uneori severă, vizavi de textele tipărite ale confraţilor, bucuria pricinuită de întâlnirile culturale din Nordul nostru. Dincolo de cărţile sale de critică literară, interviuri sau risipite luări de cuvânt, Augustin Cozmuţa rămâne în memoria noastră, a celor ce vor veni, drept un iscusit istoric literar. A avut ştiinţa de a aduna scriitorii, nu l-am simţit resentimentar chiar dacă unii, puţini din câte ştiu, înaintau rezerve.
Rămân, de asemenea, ilustrativele „Pagini maramureşene”, „Nord statornic”, precum şi nenumăratele profiluri literare alcătuite de Augustin cu pasiune şi profesionalism, bucurându-ne pe toţi. Atenţia mea faţă de scrisul dumisale mi-a fost stimulată, repet, de Aurel Pantea. Şi faţă de omul Cozmuţa am avut totdeauna respect. Nu l-am ascultat când mi-a îngăduit să-l tutuiesc. A avut curiozităţi să-mi cunoască familia. Odată l-am invitat acasă. Mi-a trimis apoi un set de poze alb-negru (le păstrez!), pe verso sălăş­luind ştampila Redacţiei din timpurile de demult. Minunându-se cât amar de Ciubani, tineri şi vârstnici, i-a fost dat să întâlnească. Şi câte şi mai câte. Scrise şi nescrise.
Fie-ţi ţărâna uşoară şi binecuvântat numele, Augustine!
Uite că ţi-am zis tu!
Gavril CIUBAN,
24 nov. 2015

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.