Domnul Labiş

0
445

Astăzi, 2 decembrie, poetul Nicolae Labiş ar fi împlinit opt decenii de viaţă. Nimic imposibil dacă ne gîndim la cei care i-au fost mentori apropiaţi: Mihail Sadoveanu ori Tudor Arghezi. Generaţiile de cititori care i-au urmat stingerii sale premature (22 decembrie 1956) i-au desenat un clişeu (adevărat) care semnifica imaginea poetului tînăr. Mort tragic într-un accident. A fost supranumit de Eugen Simion – buzduganul unei generaţii. Personalitate fulgerătoare şi un talent de excepţie. Este poetul căruia nu i s-a ofilit nici o petală. Ci dimpotrivă, la o lectură atentă, simţi cum tînărul răzvrătit refuză genial presiunea politicului. Care sugrumă literatura. S-au scris nenumărate cărţi despre acest copil minune din ţinuturile Sucevei. Nimeni nu a îndrăznit să-l încadreze într-un curent anume. În cîţiva ani Nicolae Labiş a fost stăpîn peste teritorii lirice la care unii poeţi nu ajung niciodată. I-a fost aproape spaţiul bucovinean, proza lui Sadoveanu şi Rebreanu, Rimbaud ori Villon. A fost hărăzit ca în plin comunism să creeze o sferă  proaspătă a libertăţii. Cu toată poezia lui manifestă. Uşor putem constata în poezia lui o pulsaţie a nesupunerii. Am fost tînăr, am ascultat poezia lui Labiş la serbări, în contextul unui timp liric asuprit şi gol de mesaj profund. El a scris despre lumea lui politică în care a trăit cu o ironie greu de înţeles şi în ziua de astăzi. Vă mai asigur, distinşi contemporani, că îl citeam în tinereţe pe Labiş nu ca un poet al timpului în care a trăit şi a murit.
Puterea politică din lumea lui nu s-a mulţumit cu cîteva poeme adulative. Ar fi vrut mai mult. Aiurea! Labiş avea în el căutarea răzvrătirii. Eu nu l-am perceput ca un poet comunist niciodată. Sufletul meu nu a fost străin de al Dumisale. M-am luat cu vorba. Pe lîngă lectura din singurătatea sonoră, am avut şansa ca în studenţie, şi apoi, să ascult păreri ale celor din apropierea lui Labiş. La serile cu Gheorghe Tomozei (autorul cărţii “Moartea unui poet) am aflat detalii din fibra acestui copil de geniu. Apoi doamna Stela Covaci, provocată de poetul Gheorghe Pituţ, a desfoliat ceapa misterului morţii lui Labiş. Şi poetul Cezar Ivănescu, cu “Timpul asasinilor”. Nu uit că profesorul Ştefan Bitan – din Maramureş – pe cînd eram în formare lirică mi-a dăruit eseul monografic despre Labiş. Cred că spiritul lui Labiş a traversat cu bine perioada aceea mai încurcată ideologic. Dar mai ştiu că două manifestări de anvergură naţională – Festivalul “Labiş” de la Suceava şi prietenul lui adevărat Festivalul de poezie de la Sighetu Marmaţiei erau născute din spiritul liric al lui Labiş. Bătrîne în tinereţea lor, amîndouă. Şi nu am cum să uit frumoasa împrejurare a vieţii mele: să-l ascult pe Nichita Stănescu, care este cea mai sinceră conştiinţă lirică în raport cu Labiş. Doamne, cele spuse ale lui Nichita s-au dus peste Tisa. Cînd l-am întrebat acolo în Muzeul Maramureşului despre Labiş, mi-a spus despre senzaţia gheţii pe şira spinării cînd a ascultat în recitarea autorului poezia “Moartea căprioarei”. În amfiteatrul Odobescu, care atunci era în Maramureş. Nichita şi-a adus aminte cum cineva a spus: “se află printre noi Nicolae Labiş, şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie”. Acum nu ascult de Nichita, cînd nu a vrut să-i spun domn, deoarece Domn a fost Cuza, şi zic să ne fii aproape, Domnule Labiş!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.