Plecarea unui senior de vale

0
653

Veştile triste nu ţin seama de sărbători, nici de depărtări. Au aceeaşi putere de a roti ochiul lacrimei, oriunde te-ai afla. Duminică dimineaţa (3 ianuarie), după ora coastei de răsărit a Americii, am aflat că seniorul lemnului din Valea Stejarului, Pătru Godja Pupăză, s-a stins din viaţă. Era omul din livada mea cu prieteni care socoteam că nu va muri niciodată. Cel puţin greu pot închipui lumea în care trăiesc fără cel care făcea legătura cu o vreme din care se trage sănătatea Maramureşului.
Nu ştiu dacă am fost atât de frate cu codrul Gutâiului, dar ştiu sigur că fratele meu mai mare întru Maramureş, cu înţelepciune, har, pricepere şi sete de absolut era Pătru. Cel care ştia pădurea pe de rost. În preajma lui mai mult am tăcut şi l-am lăsat pe el să mărturisească puterea gândului. Nu am dus lipsă în viaţa mea de oameni sfătoşi în Maramureş. Dar ca Pătru, nici unul. Aveam sentimentul că i-a citit pe filozofii greci şi nu vrea să-mi spună. Atâta limpezime şi profunzime avea cugetarea lui. Iar cuvântul îl întorcea în vechime, să-şi moaie tinereţea de astăzi în călimara vechilor cazanii.
Nu ştiu de ce, ori poate ştiu, în preajma lui mă simţeam într-o atmosferă brâncuşiană. El nu era un simplu meşter, un cioplitor îndemânatic. Ci era cutreierat de zborul gândului. Cum altfel ar fi construit un fus mare, să se vadă de departe, dacă nu simţea că este dăruit acestei lumi pentru înflorirea ei spre cer. El îşi gândea talentul într-un fel aparte. Nu-i era teamă să dea înţelesuri orânduirii lemnului. Pentru el, fusul cu ţurgalăi era simbolul suprem al iubirii. Încrustaţiile de pe porţile făcute de el au înţeles creştin. Ştia să se apere de lumea rea cu vorbe bine alcătuite. Tăioase, dar şi în răspăr. Era un hâtru inventator de construcţii lingvistice. Ori aducea spre noi expresii din vechime, care dădeau nobleţe sensului. De aceea dialogul cu el era un spectacol discret, pe care-l doreai nesfârşit.
De la el puteai învăţa recunoştinţa faţă de cei care te-au iniţiat în lume. Aşa păstra preţuire pentru meşterul Gheorghe Borodi, care l-a învăţat secretele lemnului. Îi plăcea lumea. Să dăruiască tot ce are. Aşa l-am întâlnit alături de celebrul Grup Iza, unde juca rolul vechimii, dar şi al haiducului printre noi. De când îl ştiu, numai în portul Maramureşului l-am văzut. A dus Maramureşul în lume pe o cărare numai de el ştiută. Când nu i-a mai ajuns Europa, a trecut oceanul în SUA. La Detroit, unde a fost invitat de comunitatea românească, a vrut să facă un muzeu al lemnului. A rămas un vis.
În cele patru decenii de când ne-am cunoscut, am petrecut multe împreună. Am avut parte de multă lumină. Ne căutam când ne ajungea dorul unul de altul. În urmă cu câţiva ani, am plănuit o carte împreună. Am început lucrul la ea, cum i-am promis în vara anului trecut. N-a fost dat să se întâlnească personajul cu cartea. Îmi rămâne datorie.
Pătru a fost omul care şi-a marcat timpul trăit. În felul lui. Ne-a lăsat moştenire zeci de porţi, dar mai ales mulţi ucenici, acum meşteri în plină putere. Aşa a ştiut să pună preţ  pe durata în lemn a Maramureşului. Glumea şi cu moartea. Spunea că nu poţi face învârteli cu ea.
Un mare meşter, care preţuia lumea! Onoarea ei. Un senior de vale. Ori un ţăran care l-a văzut pe Dumnezeu fără să ne spună. Un om cu o vorbă măiastră. Ceea ce a făcut să exclame: Mândru-i Graiul Maramureşului. Nu, Pătru nu a murit. S-a întrupat în măreaţa lui lucrare. Cred că aşa a păcălit moartea. S-a dus la umbra stejarului Mamvri, la întâlnirea cu cei trei călători.
Pentru Pătru, o lacrimă de pe coasta de răsărit a Americii!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.