Scrisoare din America – O mare naţiune, născută dintr-un pamflet

0
475

Ajuns pe pământ american, m-a iscodit întrebarea: care a fost ideea ce a dus la naşterea acestei mari naţiuni. S-au scris biblioteci pe această temă şi, totuşi, mai încerc şi eu să lămuresc un detaliu. După ce constatăm că Lumea Nouă – care se va numi America – este o fiică a Angliei, înţelegem că nu a mai dorit să asculte de poruncile Bătrânei Doamne. Şi s-a răzvrătit. Este vorba de ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea.
Regele devenise un personaj împiedicat în acea istorie. Doi oameni marcau atunci scena britanică: filozoful John Locke, care socotea omul o fiinţă raţională, cu respect faţă de legile moralei, născut liber şi având dreptul de a impune condiţii în contractul cu puterea. Şi William Pitt, bucuros că s-au răzvrătit coloniile americane. El a cerut suprimarea taxelor impuse coloniilor de peste ocean. Şi a reuşit. Mai puţin taxa pentru ceai. Astfel, la Boston, un grup de localnici, deghizaţi în indieni, au scufundat o corabie engleză cu ceai. Aşa au început primele ostilităţi. Londra nu a putut pricepe cum pierde teren în faţa coloniilor. Englezii spuneau atunci: americanii sunt un popor slab, care trebuie să fie ocrotit de o putere navală, timp de câteva secole. Numai că istoria a dovedit contrariul. Mai aproape de noi, Anglia a avut nevoie de sprijinul Americii.
În Europa, se analiza tezaurul de spiritualitate iluministă. Se citea cu lupa. Europa era generoasă în idei. Chiar în utopii. Pe acest fond, a ieşit la iveală Thomas Paine, pamfletarul paricid, cum îl numeşte Ioan Grigorescu. Ajunge la Philadelphia pentru a agita spiritele împotriva coroanei britanice. Aproape de clopotul libertăţii stă cartea lui, Common Sense (Bunul simţ), în care încuraja dobândirea independenţei tinerelor colonii cu arma în mână. Tirajul cărţii – 300.000 de exemplare – se adresa unei populaţii de trei milioane de suflete. Thomas Paine a botezat noua federaţie cu numele: United States of America. A caligrafiat cu mâna lui ceea ce astăzi numim Statele Unite ale Americii. Un exemplar din celebra scriere am văzut-o în Sala Independenţei din Philadelphia. Anul de apariţie – 1776.
Autorul s-a angajat sub drapel federal în armata continentală. Biografii cred că Thomas Paine a fost un fenomen unic în felul său. O enigmă a devenirii Americii. Face parte dintre părinţii fondatori mai puţin luaţi în seamă, care şi-a devansat timpul. Trebuie spus că autorul electrizantei scrieri a revoluţiei americane a rămas multă vreme anonim. Din modestie, nu din frică. Când Benjamin Franklin a dezvăluit paternitatea scrierii, Thomas Paine avea 39 de ani. Era de un an şi jumătate în Lumea Nouă. Şi-a muiat condeiul în călimara iluminismului european. Când Franklin, în casa lui din Philadelphia, îl roagă pe Paine (pe care îl cunoscuse la Londra) să scrie o istorie a raporturilor dintre coloniile din America şi tronul Angliei, descoperitorul paratrăsnetului a primit un virulent pamflet, în care se cerea independenţa, chemarea la luptă şi raţiunea.
După şapte luni de la apariţia pamfletului, Congresul american proclama independenţa celor 13 state. S-a arătat un timp astral în istorie atunci, când cuvântul a mişcat o lume. A dus-o spre întemeiere. Ascultaţi-l pe Paine: „O, voi celor ce vă e dragă seminţia umană! Voi cei ce îndrăzniţi să vă opuneţi nu numai tiraniei, ci şi tiranului, înainte! Lumea Veche este pretutindeni strivită sub opresiune. Pretutindeni libertatea este asasinată. Africa şi Asia au alungat-o de vreme îndelungată. Europa o primeşte ca pe o străină. Anglia i-a dat ordin să plece. O, primiţi-o voi pe cea izgonită! Învăţaţi să pregătiţi din timp un adăpost oamenilor!”
Când i-am privit portretul în Independence Hall, mi-a părut un justiţiar, cu ochi pătrunzători, cu un surâs cinic, cu o bărbie fără însemnele trufiei. Paine a avut un destin mai mult tragic decât glorios. În ajunul războiului de independenţă, a fost vocea fermităţii. A fost primul care a cerut abolirea sclaviei. A fost un neliniştit în istorie. S-a reîntors în Anglia. A fost fascinat de revoluţia franceză. Scrie Cartea Drepturile Omului, pentru care regele Angliei îl condamnă la moarte. Judecat în absenţă, dar niciodată executat.
Deşi era un mare susţinător al revoluţiei franceze, nu era de acord cu iacobinii, cu Robespierre. Paine este arestat. Şi închis. Scapă de moarte a doua oară, prin căderea lui Robespierre. Discută cu Napoleon cum ar putea să invadeze Anglia. Când se încoronează împărat, Paine spune că este cel mai mare şarlatan care a existat. Revine în SUA la invitaţia lui Thomas Jefferson, devenit preşedinte. Paine ajunge la concluzia că George Washington a conspirat la închiderea lui în Franţa. În stil pamfletar, încearcă să-i diminueze ima­ginea, spunând că a fost un general slab.
Moare în 1809, la proprietatea sa, părăsit de lume. Şase îndoliaţi au fost la înmormântare. Scriitorul Robert Ingensoll a scris: „Thomas Paine a depăşit legendara limită a vieţii. Unul câte unul, majoritatea vechilor prieteni şi apropiaţi l-au abandonat. Criticat peste tot, înjurat, ignorat şi urât – virtuţile sale reprezentau vicii – serviciile sale erau uitate. Era un soldat al armatei libertăţii şi a încercat să ilumineze şi să-i civilizeze pe cei care-i aşteptau moartea. Moartea, probabil singurul său prieten. La funeraliile sale, nici o ceremonie, nici o procesiune civică, nici onoruri militare”.
Nu are nici mormânt. Nici mausoleu. Ci imaginea unui personaj de răscruce, din care urmaşii pot alege ce vor. Eu am socotit că şi pamfletul lui Paine a dus la fondarea Americii. În puţine momente ale istoriei, cuvântul a avut atâta forţă întemeietoare.

Wilmington, decembrie 2015

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.