Religia şi spiritualitatea în postmodernism

0
1428

CULTURA POSTMODERNISTĂ

Ideea centrală a post­modernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular, cu o retorică anti-iluministă, a argumentat că raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii. Postmodernismul a fost mai întâi o reacţie faţă de arhitectura de tip funcţionalist, care a dominat până în anii 70 ai sec. XX, pentru ca astăzi să ajungă la condiţia de concept cu vocaţie generalizatoare, fiind aplicat la întregul  câmp cultural. În anii ‘80, termenul trece din planul estetic în cel teoretic amplu, devenind un concept al filozofiei culturii şi al sociologiei istorice. Din aproape în aproape, termenul glisează dinspre artă, de la sensul focalizat ce privea un nou stil artistic cu anumite procedee expresive, la sensul larg ce angajează o nouă viziune asupra lumii. Este momentul în care s-a încetăţenit şi conceptul de „cultură post­modernă”. Conceptul de postmodernitate/cultură postmodernă. Conceptul de postmodernitate ajunge să desemneze astfel o „epocă”, o nouă şi ultimă „etapă” în evoluţia civilizaţiei, pe traseul cunoscut al schemei Antichitate-Evul Mediu-Renaşterea-Epoca Modernă. Conceptul se înscrie astfel în familia noilor concepte din disciplinele sociale, istorice şi umane, interferându-se cu semnificaţia unor concepte ce sunt tot mai frecvent utilizate în limbajul epocii actuale, precum cele de societate/civili­za­ţie postindustrială, societate informaţională şi rezonează cu ideologiile ce ne asigură că am intrat în epoca post-ideologică, post-istorică etc. Postmodernismul este reticent în faţa pretenţiilor unora că sunt deţinătorii secretelor adevărului, eticii sau frumosului. El este folosit în sens foarte larg, desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârşitul sec. XX, dar şi realităţile sociale şi filozofice ale perioadei. Unii critici consideră că este un simptom al „capitalismului târziu” şi al deceniului instituţiilor şi apoi al statului-naţiune. Modernitatea raţională ar fi legată de burghezie şi de clasa de mijloc, iar post­modernitatea ar exprima ascensiunea clasei industriale, urbane. Societatea de masă, consumul de masă, educaţia şi cultura de masă, toate cu sens de degradare, declin, incertitudine.
Postmodernitatea este o „faţă a modernităţii”, o prelungire a avangardei şi o depăşire a ei, totodată o perspectivă din care modernitatea se interoghează pe sine; sensuri culturale şi estetice: relativismul cultural şi axiologic (anularea criteriilor unice, monolineare), interesul pentru diferenţe în interiorul globalizării, sinteze global/local, multiculturalismul ca formă de păstrare a diferenţelor, o revalorizare a tradiţiilor culturale, moderne sau premoderne, reînnodarea legăturii cu trecutul, amestecul stilurilor (toate sunt considerate valide), varietatea stilurilor şi a direcţiilor de gândire, fără ierarhie valorică, hibridarea lor fără o direcţie clară; autoreferenţialitatea discursului literar, romanul despre roman, complexul identităţii, autoexegeza (literatura postmodernistă este reflecţia culturii post­moderniste, scriitorul devine propriul său critic şi teoretician), memoria culturală este folosită ca element de creaţie, refuzul etilismului cultural şi artistic, moartea avangardei, coborârea artei în social şi în cotidian, anularea distanţei dintre artă şi viaţă.
Cultura postmodernă românească. Mentalitatea comunistă nu a întârziat să-şi arate efectele şi  în domeniul cultural, aşadar pentru această perioadă şi celelalte state est-europene au un adevărat handicap, atât la nivel cultural, cât şi al civilizaţiei, astfel că post­modernismul românesc este „împrumutat” de la cel vest-european, o copie palidă şi forţată a acestuia. O altă caracteristică a post­modernismului românesc este şi slaba sa acoperire la nivel naţional. El dezvoltându-se doar în centrele academice unde au fost create grupuri literare post­moderne româneşti: „Grupul oniric” (Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu şi Dumitru Ţepeneag); Şcoala de la Târgovişte (Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu); „Cenaclul de luni”; Cenaclul universitas; Cenaclul Junimea; Cenaclul Litere.
Concluzie: Curentul postmodernist modifică fundamental chiar conceptul de „literatură”, care se extinde de acum dincolo de spaţiul pur beletristic, inducând şi genurile nonficţionale (jurnal, corespondenţă, literatură de popularizare) şi literaturile noncanonice (literatura minorităţilor naţionale, cea pentru femei). Scriitorul postmodern trăieşte apăsat de povara secolelor anterioare, fiind conştient că totul a fost deja scris; el trebuie acum să reinvestească fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilităţii sale, el preferă jocul cu limbajul şi colajul de sintagme, de teme sau motive din epocile literare apuse. Citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, parafraza indică presiunea livrescului asupra existenţei. Graniţele culturale, limitele genurilor şi ale speciilor literare se anulează, literatura este înscenată în  mod ludic, fără tragism şi fără inocenţă; fragmente, sintagme, leitmotive, atitudini din texte venerate sunt reasamblate şi puse într-o nouă lumină.
Trăsături ale literaturii postmoderniste: desolemnizarea discursului, valorificarea  prozaismului, cuprinderea diversităţii realului, refuzul stilului înalt-ermetic şi impersonal – valorificarea creativă şi recuperatoare a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafrază şi parodie, practicarea unei poetici a concretului şi a banalului, receptivitatea faţă de livresc.

RELIGIESPIRITUALITATEA POSTMODERNISTĂ

Despre postmodernism se vorbeşte încă din a doua jumătate a secolului trecut, fiind un concept utilizat de Toynbee – filozof al istoriei – pentru a face referire la perioada de tranziţie a societăţii occidentale. Tranziţie ce vădeşte o lume frântă sub bilanţul necruţător al celor două conflagraţii mondiale, bulversată de dimensiunile nebănuite ale violenţei şi înăsprită de totalitarism, o lume care şi-a pierdut conştiinţa istorică, naţională, asumându-şi globalizarea artificială dirijată de mass-media şi subcultura informaţiei excesive. Bombardamentul zilnic cu imagini şi idei poate avea efectul advers al golirii de sens – o implozie care duce la un deşert cultural al populaţiei nivelate drastic şi omogenizate prin robia informaţională. Omul postmodern s-a autoexilat în actualitate şi universal, iar marele filozof român Constantin Noica amintea că „nu poţi fi om până nu ieşi din statistică, până nu-ţi asumi individualitatea cea mai adâncă”. Postmodernismul este, de asemenea, o epocă a relativismului moral şi a fragmentării. Omul actual e alergic absolut, alergic la interdicţii şi nesigur în jocul determinării valorilor. În „Terorismul intelectual”, Jean Sevilla construieşte un tablou al implicaţiilor sociale ale revoluţiei sexuale din anii ‘70 şi al nesiguranţei provocate de atitudinea tot mai paradoxală a omului postmodern faţă de etică. Neîncrederea făţişă în preceptele religioase şi rănile adânci lăsate de război duc la o incapacitate cronică de ierarhizare a valorilor – nu mai există bine şi rău, ceea ce se urmăreşte este un vag ideal de a fi „politically correct”, iar ambiguitatea acestui concept a rezultat în numeroase abuzuri în numele libertăţii şi egalităţii. Nesiguranţa morală patologică a postmodernului e şi un rod al viziunii paradoxale asupra omului, atât ca scop suprem în sine, cât şi ca mijloc coborât până la nivelul obiectelor. În epoca supremaţiei omului, omul e ucis. Legal. Avortat şi eutanasiat. Pentru că egalitatea de multe ori se dă în forma ei ultimă – egalitate în moarte. Jean Bandrillard (sociolog francez, critic şi teoretician al postmodernismului) spunea că post­modernismul este un imens proces de pierdere a sensului. Pentru că omul actual nu se mai are decât pe sine. După ce Nietzsche l-a îngropat pe Dumnezeu la sfârşitul sec. XIX, postmodernismul L-a înviat doar pentru a-L răstigni pe un cer al iluziei şi desuetudinii, ca supapă necesară a iraţionalismului manifest. Dumnezeu -relicvă, Dumnezeu – subiect de butadă. Dumnezeu singur şi Dumnezeu pe care nici măcar nu-L mai neagă nimeni, pentru că nu mai are nevoie nimeni de El. Dar omul actual a uitat ceva – nu-L poate precipita spre abis pe Dumnezeu, fără să ajungă şi el acolo. Şi cred că deja se ştie gustul prăpastiei.
În arhitectură, cea care a fost prima asupra căreia a acţionat postmodernismul, totul se transformă în ceva fantasmagoric, cu clădiri de înălţimi ameţitoare şi forme mai mult decât ciudate.
În pictură: este foarte greu, uneori chiar imposibil să descifrezi ce  a vrut să reprezinte pictorul, care utilizează simboluri numai de el pricepute.
În poezie: se merge aproape exclusiv pe versuri fără rimă, care se transformă în proză pe verticală, ermetismul fiind şi el foarte la modă. Multe dintre metaforele utilizate de către poeţi sunt foarte enigmatice şi numai de către autori – dar nu e sigur – dezlegate.
În proză: se scrie îngrozitor de mult şi de către mulţi care nu au aproape nicio tangenţă cu literatura şi cu gramatica. Astăzi toată lumea scrie, scrie… şi aşa cum se spune că „tot românul s-a născut poet”, s-ar putea spune că „tot românul este scriitor”! Editurile – din dorinţa de câştig – publică tot ce li se oferă, fără niciun discernământ şi criterii valorice, fără o minimă verificare, neavând vreun specialist care ar putea face acest lucru. Romanele de duzină, siropoase, erotice, inundă librăriile şi chioşchiurile. Nu mai există o grijă pentru corectitudinea scrisului, eratele dispărând cu desăvârşire, atât din cărţi, cât şi din ziare şi reviste, iar greşelile de ortografie abundă. Mai nou se scriu cărţi (paraliteratură) de către infractori din închisori, pentru ca autorii să primească – şi chiar primesc – o reducere a pedepsei. Pornografia este de asemenea la mare modă. De asemenea plagiatul, care nici măcar nu se pedepseşte. Tineretul citeşte din ce în ce mai puţin şi nu o face nici chiar pe tablete, fiind preocupat de alte activităţi, cum ar fi navigarea până la epuizare pe Internet. Facebook-ul, care s-a dorit a fi un mijloc de socializare, s-a transformat într-un spaţiu în care se spală rufele murdare – şi nu în familie, cum bine se făcea în trecut.
În muzică: muzica frumoasă, plăcută, care-ţi încânta auzul şi sufletul, e înlocuită cu tot felul de subproduse cum ar fi: manelele,  muzica metalică, cea repetitivă până la exasperare, ba chiar şi rock-ul a devenit foarte agresiv, decibelii depăşind mult limita de sănătate a auzului. Şi textele sunt foarte greu de înţeles. Cântăreţii se mişcă excesiv de mult cu lascivitate şi de multe ori cu vulgaritate, nemaiştiind dacă sunt cântăreţi sau dansatori, totul transformându-se într-un fel de nebunie, ca să nu-i spunem orgie. Aşa cum toată lumea scrie, tot aşa toată lumea cântă, de se pricepe sau nu, de are talent sau nu. Din păcate, muzica clasică a căzut într-o nedreaptă desuetudine şi e cultivată şi gustată din ce în ce mai puţin.
În sport, şi mai cu seamă în fotbal, tot ce era frumos s-a transformat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru bani, totul devenind o afacere, de cele mai multe ori murdară şi chiar penală. Celelalte sporturi care ne-au adus glorie sunt neglijate, nesprijinite, unele traversând chiar o dureroasă decădere.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.