Când laptele era lapte

0
526

Setea mă trimite la frigider, iau cartonul de lapte şi desfac dopul, nu înainte de a constata că peste două zile produsul expiră. Sigur fiind că sunt consumator protejat, desfac cu sârg capacul, trag de protecţie ca de inelul unei grenade şi duc la gură lichidul rece. Simt un gust amar şi străin, un fel de apă rea cu gust de făină amestecată în lichid luat de pe bălegar. Fireşte că instinctul de conservare mi-a blocat înghiţitoarea şi miasmele din ceea ce credeam eu că este lapte mi-au năpădit pe nas, gât şi urechi. Cu ochii înlăcrimaţi de regurgitare, stupind şi înjurând în gând, am constatat că ceea ce aveam pe post de lapte în garanţie în modestul meu frigider era produs de Alba Iulia, tetra pak, bine colorat, în roşu cu alb, pentru a prezenta atractiv lichidul pe care dădusem mai bine de 1 euro în magazinul de pe colţ.
Când pronunţăm cuvântul lapte, ne gândim la un lichid alb, plăcut la gust şi la miros, care izvorăşte din animalul sacru al Indiei şi autohtona binecunoscută Joiana sau Miţi, vaca brună sau bălţată şi atât de frumoasă. Aceasta era până deunăzi simbolul bogăţiei fiecărei familii de munteni sau maramureşeni. Vara era sacrificată multor activităţi care să asigure hrana animalelor. Făcutul de fân, odată şi două sau chiar trei rânduri de otavă, erau activităţi agrare ce se păstrează până în zilele noastre în satele de deal şi munte.
Cositul, uscatul, întorsul, purtatul în căpiţe, apoi în clăi era un adevărat ritual migălos al colacului bine strâns, ca să nu intre ploaia pe lângă par, ca să nu mucegăiască fânul, ce solicita sudoare, dar şi o anume ştiinţă. Pologul se întorcea chiar şi în sărbătorile de vară, nu era păcat. Parul se bătea adânc, se aşternea un covor de ramuri adesea cu ghimpi, un fel de platformă (gadina) pe sub care se scurgea apa de ploaie şi ferea sau îngreuna accesul rozătoarelor. Peste gadină, care era cam de 50 de centimetri, se aşternea în straturi intersectate şi suprapuse în pale, ca o tesătură tainică, iarba uscată ce se numea fân sau otavă. Aceasta constituia principala hrană a vacilor, oilor, caprelor şi a cailor din gospodărie, îmbunăţite adesea cu uruială de cereale, sroturi de floarea-soarelui şi cu nelipsita sare-n bulgări.
Orăşanul era vizitat odată de două ori pe săptămână de ţăranca frumoasă şi curată care aducea dis-de-dimineaţă badogul cu lapte, borcanul cu groscior şi bulgăraşii de brânză proaspătă. Dacă era lapte de cu seară (muls cu o seară înainte), eram anunţaţi să-l fierbem separat şi-l făceam iaurt sau chiar brânză de casă. Bucuria ne cuprindea pe noi, copii atunci, când venea mătuşa Mărie din Onceşti, care pe lângă bunătăţile plătite ne aducea cîteva mere, pere şi întotdeauna o uiagă cu borcut cu uşor miros de ouă clocite, dar aspru şi rece, chiar şi-n plină vară. (Vasile Tivadar)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.