Un ghid cu miere şi… câteva păcate

0
525

Cât mi-a stat în putere, în perioada americană a vieţii mele, prima de altfel, am căutat semne româneşti pe unde am umblat. Nu-i chiar uşor, deoarece ele nu-ţi sar în cale, ca o căprioară pe Autostrada 95. Care traversează America de la Nord la Sud. Am avut şansa să intru în biblioteca domnului Jamie Fuqua, american cu ascendenţă franceză, care lucrează într-o companie de construcţii, deşi a terminat Facultatea de litere. Prieten apropiat cu Horaţiu şi Ioana. Mi-au atras atenţia câteva cărţi din literatura universală contemporană.  De la Umberto Eco, Istoria urâtului, la Salman Rushdie. Inclusiv cu Versetele satanice. Sau americanii Jack Keruack, lider al generaţiei beat, James Whall, ori James Le Burke. Ori alte cărţi despre filonul victorian care a traversat literatura americană.
Pe un raft, mi s-a dat să aflu un ghid despre România. Apărut în urmă cu cinci ani la Londra şi New York. Scris şi documentat de Tim Burford şi Norm Longley. Coordonator, Thomas Brown. Harta României este împărţită în şapte zone turistice. Bucureşti, Valahia, Transilvania, Moldova, Maramureş, Banat şi Dobrogea. Privind mai atent am constatat că sub umbrela Maramureşului stă şi Satu Mare (judeţul). Dintre cele 27 de fotografii care prefaţează ghidul, trei sunt din Maramureş: Săpânţa, Biserica din Budeşti şi Mocăniţa.
Primele rânduri ale textului introductiv poartă amprenta şocului turistic. Munţi şi privelişti uimitoare, diversitate floricolă şi faunistică, tradiţii şi cultură populară. Nu este uitată atmosfera de… ev mediu, cum este receptat ruralul românesc, care poate prinde bine turiştilor. Mai pot întîlni ţigani şi urşi şi alte animale, unele ocrotite de lege.
M-am oprit la paginile referitoare la Maramureş. Încă de la început se vede că ghidul a fost alcătuit din alte cărţi şi documentare. Prezentarea este un amestec de geografie, istorie şi tradiţii. La loc de frunte stau bisericile de lemn şi arta lemnului. Hărţi, trasee, informaţii despre obiective turistice.
Cele două municipii, Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei, figurează cu muzee, spaţii de cazare, restaurante. Cu informaţiile necesare. Manifestările cu durată în Maramureş – Festivalul de datini, Sărbătoarea castanelor, Hora la Prislop – se bucură de descriere succintă. Cu semnificaţia sărbătorii. Memorialului de la Sighet şi Cimitirului vesel li se acordă un spaţiu amplu. Fiecare localitate este amintită cu obiective de interes pentru turişti.
Dacă ghidul este folosit de un turist american, Maramureşul, după felul în care este prezentat, nu poate fi ocolit. Asta ar fi mierea ghidului. Dar când este vorba despre literatură şi istorie, cărările se cam încurcă. Lângă Eminescu, Lucian Blaga ori Nichita Stănescu, stau poeţi de care nu a auzit nimeni. Îi las să doarmă în ghid (şi pe internet). Prozatorii români sunt puţini: Liviu Rebreanu, DR Popescu (cu nume greşit), ori cei din diaspora: Petru Dumitriu, Norman Manea sau Herta Muller. Mai sunt amintiţi şi Miklos Banffi şi Sandor Marai, născuţi în România ori în preajma ei, dar care s-au consacrat în alte culturi.
Folcloriştii români nu sunt amintiţi, doar numele câtorva cercetători străini care au scris despre folclorul românesc. Precum Gail Kligman, sau Katherine Verdery, cu documentări şi în Maramureş. La istorie şi politică, mare încurcală. Nu Iorga, dar Pacepa! Nu Titulescu, dar e Laszlo Tockes! Nu Pârvan, dar e Martyn Rady! Nu regele Mihai, dar e Prinţul Paul. Autorii au fost interesaţi de reporteri ai istoriei, mai mult decât de istorici.
Mare preocupare pentru istoria recentă. Cuplul Ceauşescu la loc de cinste. L-a întrecut doar Dracula. Nu ştiu cum a fost menţionat acad. Ioan Aurel Pop, singurul istoric cu vocaţie din ghid.
O să-mi spuneţi că un ghid turistic nu este un manual de istorie. Cu atât mai mult! Turiştii sunt cei mai buni purtători de istorie în aceste vremuri. Omisiunile ori personajele modeste ale istoriei şi culturii noastre, le socotesc păcate. Şi ale autorilor, şi ale noastre, că nu ştim să ne promovăm ceea ce avem valoros. Şi documentariştii iau ce găsesc tradus.
Când vorbesc despre Transilvania, autorii amintesc cu insistenţă prezenţa Ungariei în destinul zonei. Iar Şcoala de pictură de la Baia Mare este numită un Barbizon al Ungariei (autorii au elaborat şi un ghid turistic al ţării vecine).
Cine citeşte cu atenţie acest ghid despre România ar putea desprinde serioase concluzii. Unde noi ar trebui să fim prezenţi cu idei şi informaţie corectă. Cu o altfel de colaborare cu autori care scriu asemenea cărţi.
Într-o librărie din Rehoboth Beach, unde managerul este o româncă, am văzut un ghid comun al României şi Bulgariei. Harta nu m-a amuzat în nici un fel. Chiar mi se pare o confuzie a geografiei actuale. În schimb, în raftul cu cărţi din Europa Centrală, patru volume cu caracter turistic despre Cehia. Iar Praga, vreo trei. Şi tot vorbim despre imaginea României! Pe care vrem să ne-o facă alţii. Iar alţii o fac cum se pricep. Şi cu datele pe care le găsesc. Iar la alte interese nu mă gândesc.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.