24 ianuarie 1859. Semnificaţii

0
646

Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859 este unul dintre acele momente istorice asupra cărora ne putem îndrepta mereu atenţia, pentru că, în funcţie de împrejurările prezentului, ne relevă noi sensuri pe care nu avem dreptul să le ignorăm. La mijlocul secolului al XIX-lea, problema românească devenise o problemă europeană, dar interesele marilor puteri faţă de dorinţa de unire a românilor erau diferite şi, în consecinţă, era necesară o deosebită abilitate  a generaţiei politice de atunci, pe fundalul unei solidarităţi româneşti care se cerea a fi integrală. Contextul politico-strategic european a fost profund modificat de războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu înfrângerea Rusiei, care a fost privată de mijloacele de intervenţie în Principatele dunărene.
Divanul_Ad-Hoc_1857În acelaşi timp, statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european, astfel că, în 1856, la Congresul de pace de la Paris, cele două ţări au fost puse sub regimul garanţiei colective a celor şapte puteri, stabilindu-se şi consultarea populaţiei din celor două principate în privinţa statutului şi a organizării lor. Astfel s-a ajuns la ideea Divanurilor sau Adunărilor ad-hoc, alese în 1857 şi care au cerut fără echivoc unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat numit România, cârmuit de un prinţ aparţinând unei dinastii europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate. Cererea domnului străin, care astăzi poate nedumeri, era determinată de dorinţa de a se pune capăt luptelor pentru domnie între familiile boiereşti, lupte folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale principatelor. Dorinţele românilor exprimate de Divanurile ad-hoc nu au fost decât parţial satisfăcute, Conferinţa de la Paris din anul 1858 hotărând ca principatele să rămână entităţi politice separate, avându-şi fiecare domnul şi adunarea sa, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, cu două instituţii comune menite să elaboreze legile de interes comun. Opoziţiei marilor puteri europene, românii din principate i-au răspuns cu un act de mare abilitate politică. Întrucât Convenţia adoptată  la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, unioniştii au reuşit să-i determine pe membrii adunărilor elective să-l aleagă pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859), apoi şi al Ţării Româneşti (la 24 ianuarie 1859). Interesant este şi faptul că diplomaţii străini acreditaţi la Iaşi şi Bucureşti au perceput alegerile din ianuarie 1859 ca fiind începutul unei perioade noi în istoria Principatelor, una de legalitate şi modernitate. Astfel, consulul general al Franţei la Iaşi nota în raportul adresat ministrului său de Externe: „Alegerea colonelului Cuza reprezintă triumful deplin al ideilor unioniste şi înnoitoare împotriva vechiului sistem de corupţii, depăşit de vreme. E greu să ne închipuim cu cât entuziasm a fost primită peste tot această alegere (…). Românii au dovedit astfel că sunt la înălţimea speranţelor care au fost puse în ei”. Unirea este o poveste frumoasă şi despre altruismul şi jertfa de sine a moldovenilor care, aşa cum bine observa A.D. Xenopol, „îşi uniră gândurile şi inimile şi, cu toate că ştiau prea bine că ţara lor va fi jertfită, că va pierde rolul de stat deosebit, că va închina capul de bour vulturului muntean, nu au stat pe gânduri să o ceară cu toată stăruinţa şi, când ea fu realizată, să cânte şi să joace Hora Unirii la toate răspântiile”. De la începutul lui 1859, Principatele Unite au devenit centrul polarizant şi, în perspectivă, unificator al întregii naţiuni române, alte componente ale acesteia aflându-se sub stăpânire austriacă, rusească şi otomană. Este vorba de românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea. Ceea ce a reprezentat regatul Sardiniei (Piemontului) pentru unificarea Italiei şi Prusia pentru cea a Germaniei au fost Principatele Unite (numite tot mai frecvent, dar neoficial, România) pentru unitatea românească. Nu întâmplător, Alexandru Papiu Ilarian scria atunci: „Românii din Transilvania numai la Principate privesc. Iar când s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii de aici era poate mai mare decât în Principate.” Izbânda repurtată prin dubla alegere a lui Cuza conferă momentului din 1859 o conotaţie optimistă. Românii au fost în măsură să-şi impună voinţa lor Europei, astfel că era posibilă şi recuperarea întârzierilor în raport cu civilizaţia occidentală. Drumul de parcurs se conturează aproape de la sine: înlăturarea moştenirilor negative orientale, turceşti, fanariote  şi introducerea structurilor şi instituţiilor occidentale. Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi al inerţiilor colective. Mai grav, ea stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, l-a acceptat pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. Sub această veritabilă  sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în 7 ani, performanţe care fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării; nu există domeniu al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, chiar dacă roadele nu au fost întotdeauna însutite – ca în cunoscuta parabolă. 1798-cuzaLegea secularizării averilor mănăstireşti, cea a instrucţiunii publice, Legea electorală şi Legea rurală sunt cele mai importante măsuri adoptate. Ultima menţionată, prin împroprietărirea a 500.000 de familii, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ – chiar dacă neîndestulător – râvnit cu atâta sete. De aceea, în memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas marele binefăcător. Diviziunile politice au reapărut, însă şi, în timp ce în exterior uneltirile ruseşti se accentuau, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza.  Câştigând şi sprijinul unor militari care şi-au asumat înlăturarea domnului, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. Înlăturarea sa a fost nedreaptă, având în vedere că el însuşi voia să se retragă. Şi din exil, Alexandru Ioan Cuza s-a dovedit acelaşi patriot dăruit Ţării sale, până la sfârşitul vieţii, în 1873. Chiar dacă „domnul Unirii” a ieşit din scenă, unirea s-a dovedit ireversibilă, solidaritatea integrală a poporului român punând la baza alcătuirii statale principiul naţional. Solidaritatea populară, dublată de perspicacitatea şi abilitatea generaţiei politice de atunci este una dintre lecţiile momentului 24 ianuarie 1859. Marile acte istorice s-au realizat doar atunci când simbioza dintre popor, elite şi conducător a fost o realitate. Iar Alexandru Ioan Cuza a fost, fără îndoială, unul dintre marii noştri conducători. 24 ianuarie 1859 este una dintre cele mai importante date din calendarul nostru istoric. Este data Unirii (numită „cea mică”), fără de care întregirea naţională de la 1918 nu ar fi fost posibilă. Totodată, este momentul de la care statul român a intrat în modernitate, inclusiv prin reformele pe care Alexandru Ioan Cuza le-a început. Numele său rămâne legat de ideea de reformă şi de modernizare a statului român. Dacă „istoria este cea mai frumoasă poveste”, atunci 24 ianuarie 1859 este una dintre paginile sale de referinţă. Pentru că ea vorbeşte despre altruism, curaj, abilitate, izbândă, optimism, bucurie.
Prof. Viorel RUSU

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.