Controversatul proiect minier Roşia Montană

0
933

Săptămâna trecută, un profesor universitar, specialist în geologie, a estimat la 1.000 de tone rezervele de aur din Munţii Apuseni, din care cantităţi impresionante sunt localizate la Roşia Montană.  După Marea Unire din anul 1918 şi până la 30 august 1940, minele aurifere Roşia Montană şi Săcărâmb şi uzina metalurgică Zlatna din Munţii Apuseni au aparţinut de Direcţia Baia Mare a Minelor şi Uzinelor Metalurgice ale Statului. Pe perioada septembrie 1940 – martie 1945, sediul Direcţiei Baia Mare, împreună cu o parte din personalul refugiat din Ardealul de nord, au fost transferate la Zlatna. Din luna aprilie 1945, exploatările minere Roşia Montană şi Săcărâmb nu au mai aparţinut de Baia Mare. Roşia Montană a trecut în subordinea Întreprinderii miniere Baia de Arieş, iar exploatarea Săcărâmb, la Întreprinderea minieră Barza (informaţie utilă pentru cei interesaţi de acte din arhive). Ca urmare a intabulării unor imobile de la Roşia Montană (C.F.) pe Direcţia Baia Mare, până în anii 2004-2006, câteva imobile (clădire birouri şi terenuri) au fost în patrimoniul C.N. Remin Baia Mare, când s-a trecut la valorificarea lor.
Potrivit literaturii de specialitate, exploatarea zăcământului Săcărâmb a început în jurul anului 1740. În perioada când aparţinea de Direcţia Baia Mare, exploatarea se făcea numai pentru minereuri bogate, care se trimiteau direct la topitorii. Zăcământul auro-argentifer Roşia Montană este situat în partea nord-estică a Munţilor Metaliferi, pe teritoriul localităţii cu acelaşi nume. Se ştie că extracţia aurului la Roşia Montană se făcea încă de pe timpul scito-agatîrşilor şi a geto-dacilor. După ocuparea Daciei de către romani, aceştia organizează minele, aduc braţe de muncă (colonişti), printre care şi de origine iliro-dalmată. Lucrările arheologice efectuate în zona „Dealul Cetăţii” au identificat o aşezare romană (locuinţe, morminte), unelte care serveau la extracţia şi prelucrarea minereului aurifer, galerii şi puţuri din timpul romanilor, precum şi vestitele „table cerate”, documente de mare valoare istorică. Aşa cum se afirmă de către specialiştii în materie, dintre tablele cerate descoperite de arheologi în anul 1854, cea mai importantă este ”Placa nr. XVIII”, singura pe care este trecută data de  6 februarie 131 d.C şi denumirea de Alburnus Maior a aşezării, dată în timpul domniei împăratului Traian. În prezent, placa se află expusă în Muzeul Mineritului din incinta fostei exploatări miniere. Acum se împlinesc 1885 de ani de activitate minieră la Roşia Montană, de extracţie a metalelor de bază, aur şi argint.
Până la încetarea în anul 2006 a activităţii miniere şi aprobarea prin HG nr. 644/2007 a închiderii definitive şi monitorizării factorilor de mediu postînchidere a minei Roşia Montană, minereul auro-argentifer se prelucra în instalaţia proprie, pe fluxul de amalgamare, urmată de flotare colectivă, obţinându-se ca produs marfă amalgam de aur-argint, care se distila la Gura Barza, şi afinarea la Baia Mare, iar concentratul de pirită auriferă se prelucra prin topire la Uzinele de Metale Neferoase Baia Mare, unde se realiza şi marcarea aurului.
În anul 1997, se înfiinţează în judeţul Alba compania româno-canadiană „Roşia Montana Gold Corporation (RMGG)”, acţionar principal, firma canadiană Gabriel Resource – 80,46%, compania Minvest Deva – 19,31% şi 0,23% alţi acţionari. În acelaşi an, încep lucrări de explorare, iar din 1999, obţin licenţă de exploatare, însă nu au primit autorizaţie de me­diu. Din 1999, au început discuţii şi păreri pro şi contra Proiectului Roşia Montană, a diverse ONG-uri şi instituţii, cât şi a unor personalităţi din ţară şi din străinătate, prezentate în detaliu de mass-media, aşa că voi reaminti doar câteva.
Proiectul consta în deschiderea şi extracţia minereului în patru cariere, prelucrarea în uzina de preparare prin cianurare şi construcţia unui iaz de decantare pe 367 ha. Acest proiect a generat multe divergenţe pe probleme de mediu şi utilizarea tehnologiei de preparare pe bază de cianură, cât şi unele proteste la subiect. În urma unor analize ştiinţifice date publicităţii, o parte din membrii Academiei Române şi ai Academiei de Studii Economice Bucureşti nu au agreat acest proiect, precizând că nu reprezintă o soluţie de dezvoltare durabilă, pe termen lung, şi a problemelor economice şi sociale ale zonei. Comisarul european Janez Potoknic, pe probleme de mediu, într-o declaraţie prezentată în iulie 2010 în Parlamentul European, afirma „interzicerea totală a cianurii în activităţile miniere nu este justificată din punctul de vedere al mediului şi al sănătăţii”. Tot el menţionează că legislaţia existentă cu privire la managementul deşeurilor extractive (Directiva 2006/ 21/CE) include cerinţe precise şi stricte, care asigură un nivel de siguranţă pentru managementul deşeurilor provenite de la exploatările miniere.
O altă problemă dezbătută la diverse niveluri este a sitului arheologic de la Roşia Montană. Noul ministru al culturii, Vlad Tudor Alexandrescu, a semnat Ordinul de publicare a noii Liste a Monumentelor Istorice 2015, prin care localitatea Roşia Montană, pe o rază de 2 km este clasată ca sit arheologic în categoria A. Până în data de 23 ianuarie a.c., ordinul nu este publicat în Monitorul Oficial al României.
Nu pot să nu remarc faptul că din Maramureş nici un obiectiv din minerit sau din metalurgie nu a fost introdus în patrimoniul cultural industrial, cum ar fi spre exemplu: coşul de fum de la Phoenix sau galeria Ferdinand, galeria de acces în mină din colonia foştilor deţinuţi politici, clădirea veche, fostă sală de compresoare şi staţie de pompe de căldură, ruinele de la Logolda, flotaţia amplasată în cascadă care se degradează, toate de la Cavnic, iar maşina de extracţie tip Bamert de la puţul Kuenburg este expusă în Austria. În Valea Jiului, la Exploatarea minieră Petrila, în urma închiderii minei,  prin Ordinul nr. 2.823 din 21 decembrie 2015 al ministrului Culturii, s-a aprobat şi publicat în M.Of., cu intrare în vigoare de la 8 ianuarie 2016, clasarea în Lista monumentelor istorice, categoria ansamblu, grupa valorică A, a următoarelor subcomponente: atelierele mecanice; clădirea compresoarelor vechi şi termocentrala cu coşul de fum; mina Deak; puţul nou cu skip; puţul centru (turnul şi hala); preparaţia veche. Se naşte întrebarea firească: De ce nu şi în Maramureş?
ing. Aurel PANTEA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.