Câinele lui Arghezi

0
656

Confratele Cornel Nistorescu, fost coleg de birou la revista „Flacăra”, eu fiind pus acolo de către Tudor Octavian şi Adrian Dohotaru, ne-a sugerat recent, în ziarul pe care îl conduce, să nu uităm de Tudor Arghezi. Repede mi-am adus aminte de bunul meu profesor Alexandru Oprea, fost director al Muzeului Literaturii Române, şef de catedră la Facultatea de Ziaristică pe care am terminat-o. Care m-a dus cu tramvaiul 26 la Mărţişor. Ţinea mult să-mi dau licenţa din jurnalistica lui Tudor Arghezi. De aceea, o după-amiază în locul unic al literaturii române ar fi fost un îndemn pentru licenţă. N-a fost să fie, deoarece profesorul Oprea mi-a girat o altă lucrare, care atunci părea suprarealistă, care se referă la consideraţii eseistice asupra eseului contemporan. Dar Arghezi mi-a rămas, prin publicistica lui, părerea mea de rău că nu m-am dedicat, în scris, lui. Cornel a început să publice tablete şi articole din publicistica lui Arghezi. În primul rînd pentru a apăra jurnalistica şi limba română. Cum spunea şi el în puhoiul acesta de scris cu picioarele, de vorbit fără rost prin radiouri şi televiziuni, o cură de Arghezi ar putea ajuta minţile unor confraţi să lumineze puţin. Adică să se priceapă că scrisul cere morală, cere demnitate şi o ţară în care să crezi. Da, prietene, cine mai ştie limpede ce se mai numeşte ţară? Apoi scrisul cere logică, cere apropiere de cel care te citeşte. A nu renunţa la exprimarea frumoasă, melodioasă, ajutat de buna noas­tră prietenă metafora este cea mai cinstită călătorie în numele Limbii Române. Publicistica lui Arghezi se întinde pe vreo şapte decenii. Este poate cea mai lungă şi cea mai bogată. Ne îndeamnă Cornel Nistorescu să ne apropiem, mai ales noi, jurnaliştii, de acest tezaur, deoarece „lectura unui text din miile şi miile de pagini scrise de-a lungul vremii prilejuieşte întîlniri cu istoria ţării noastre, cu viaţa sa culturală, cu obiceiuri frumoase, cu apucături tîmpe, toate împreună nemuritoare. Dar şi metafore şi formulări sclipitoare. Ceasornicarul cu limba ascuţită potriveşte imaginile şi cuvintele. Le măiestreşte”. Şi furia lui Arghezi este antologică. Ea ar merita ţintită spre majoritatea politicienilor şi ziariştilor contemporani. Inclusiv spre cârdul vedetelor acestei perioade atît de hăhăite. L-am citat pe Cornel Nistorescu din motiv că aşa gîndesc şi eu. M-am apropiat de editorialul lui Arghezi scris în 1914 „Beatificul câine”. Ascultaţi ce scria Arghezi: „Recunosc că titlul de cîine, dat unui politician, are o nuanţă de dispreţ nepotrivită cu cîinele adevărat, cu cîinele animal, cu cîinele fără cravată roşie, democraţi, a domnului Take Ionescu. Cîinele-i un dobitoc respectabil, blajin şi onest. Ochii lui fac cît toată doctrina partidului takist. Inima lui simte şi se încălzeşte”. Apoi Arghezi trece spre „cîinele care detestă muzica şi comerţul. Cîinele nostru şi-a făcut un marş al democraţiei şi a pus toate instrumentele de cîrciumă şi circ să-l exalteze, de la tobă pînă la flaşnetă. Căci cîinele nostru este şeful unui partid politic din România”. Apoi mai spune marele jurnalist că domnul Take Ionescu face tot ce-i stă în putinţă ca să merite în fiece şedinţă a comisiei titlul de cîine. Mai aflăm că acest cîine arghezian fusese la Londra ca să apere în faţa ambasadorilor demnitatea României. Acest text din care am citat, scris în urmă cu un secol, are o încîntătoare vibraţie a Limbii Române. Şi afurisenia este spusă frumos. Cîinele lui Arghezi, pe care mi l-a lăsat la uşă Cornel Nistorescu, latră şi acum prin democraţia românească. Beatificul cîine. Cel care te face fericit. Acum regret, dar prea tîrziu, că nu l-am ascultat pe bunul meu profesor Al. Oprea. În legătură cu publicistica lui Arghezi. Care rămîne, poate, cel mai inventiv ironist român, cu fascinante nuanţe ale limbii române, îmbogăţită cu fantezia nu de puţine ori grotescă. Imaginarul lingvistic neîmblînzit îl face pe Arghezi un spornic creator de limbă. S-a spus, de generaţia dinspre noi, că a practicat publicistica cu vocaţia unui insolent genial. Ruxandra Cesereanu îi descoperă şi un absurd exaltat. Dacă ne întoarcem la Arghezi, sigur mergem înainte. Încercaţi!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.