”Experienţa pozitivă de viaţă a oamenilor trebuie valorificată indiferent de vârstă” (G.M.B.)

0
467

Interviu cu conf. univ. dr.  Gheorghe  Mihai Bârlea, născut la 10 februarie 1951, în satul Năneşti, comuna Bârsana. Este absolvent al  Liceului Teoretic „Dragoş – Vodă” din Sighet, al  Şcolii Postliceale de Biblioteconomie Bucureşti, al  Facultăţii de Filozofie (Iaşi, 1980, examen de definitivat în învăţământ, 1986, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj), al Facultăţii  de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi (1993). În  2000, obţine titlul de doctor în sociologie,  Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

– De 26 de ani faceţi  o nouă politică. Sunteţi co-prim-vicepreşedinte al PNL Maramureş. Dacă PSD este şi a fost partidul-adversar tradiţional numărul 1 al dreptei, atunci de ce nu v-aţi înscris aici? Erau mari şansele ca PSD să dispară, aşa cum au dispărut toate partidele în care aţi fost simplu membru  sau aţi activat, din 1990 încoace.
– Observ că umorul şi ironia fină rămân atributele stilistice ale ziaristului Florentin Năsui. Sintetizând răspunsul la întrebare, spun că după partidul unic din perioada comunistă nici un om capabil de o analiză lucidă şi critică nu poate să aibă nostalgii sau regrete. Revoluţia din decembrie ’89 l-a sancţionat irevocabil, fixându-l în categoria regimurilor politice odioase şi de nerepetat. După Revoluţie, alegerile fiecăruia au depins de modul cum a înţeles să se raporteze la perioada comunistă, sau cum valorizează în viaţă libertatea ca fundament al democraţiei. Ca intelectual, am optat să mă ataşez acelor orientări politice cu viziuni şi proiecte pro-europene şi democratice fără echivoc, şi nu „originale”. Timp de zece ani am fost membru PNŢCD, prefect ţărănist între 1997-2000. Sunt mândru de apartenenţa la acest partid, am un respect deosebit pentru liderii lui istorici, şi cred că în anii ’90 PNŢCD are cel mai mare merit în proiectarea viitorului european al României şi au dat vieţii politice din România modelele morale de politicieni, prin Corneliu Coposu, Ion Raţiu şi alţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste. Regret că după 2000 a intrat într-un con de umbră, pe nedrept, datorită unor uriaşe manipulări care aveau ca ţintă compromiterea unui partid cu mari merite în istoria politică şi istoria naţională. Sper sincer în revenirea în avanscena politică prin lideri demni de înaintaşi. Acum sunt în PNL ca urmare a fuziunii dintre fostul PDL şi PNL, astăzi principala forţă politică de centru dreapta din România. Logica acestei fuziuni a fost validată de câştigarea preşedinţiei de către Johannis, în numele noului PNL. Sper într-un succes similar la alegerile din acest an. Iată, aşadar, opinia mea despre partidele din care am făcut parte şi care au „dispărut” ori s-au „metamorfozat”.
– De prin 1990 aţi fost  alături de Fundaţia Academia Civică (FAC), înfiinţată de Ana Blandiana, care a organizat la Sighet 10 Simpozioane naţionale anuale, despre victimele comunismului şi rezistenţa anticomunistă. Totodată, alături  de Ana Blandiana şi Romulus Rusan,  împreună cu autorităţile locale, aţi fost, de atunci, susţinătorul înfiinţării Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei  în clădirea fostei temniţe politice din Sighet.
– Mă număr printre iniţiatorii primelor simpozioane organizate la Sighet în memoria celor ce şi-au sacrificat viaţa în închisorile politice ale regimului comunist. M-am ataşat proiectului iniţializat şi conceptualizat de la lansarea lui în 1993 de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Sunt membru fondator al Fundaţiei Academia Civică care patronează Memorialul, am contribuit la legea Memorialului, am fost director timp de şapte ani de zile şi rămân în continuare ataşat de această instituţie a memoriei, considerată printre primele de gen din Europa. Sunt onorat de contribuţia mea şi voi replica fără menajamente celor ce încearcă să minimalizeze importanţa şi semnificaţia ei. E lăudabil că se intenţionează crearea unor noi muzee, memoriale de acelaşi tip, dar tezaurul de memorie de la Sighet şi din arhivele Fundaţiei, experienţa de construcţie instituţională, rămân un reper imposibil de neglijat. Un argument emoţional al ataşamentului meu faţă de  nevoia de a face la Sighet un astfel de Memorial provine din anii ’80, când am scris un poem care, metaforic, făcea trimitere înspre fosta închisoare politică: „În acest depozit de puşti/În acest depozit încă miroase/A sânge împroşcat pe pereţi/După ce a fost deratizat tot mirosul de oase.” Acest „miros” de istorie pestilenţială a lucrat în conştiinţa mea şi m-am ataşat celor preocupaţi să restituie adevăruri istorice confiscate de regimul totalitar comunist. Memorialul rămâne un model instituţional de patriotism luminat, cu puternice valenţe educative pentru tânăra generaţie.
– În biografia dvs. a contat foarte mult şi cartea?
– Cartea contează pentru biografia oricui. „Cine are carte are parte” ne spunea mama, mie şi fratelui meu, Vasile. Era un bun poet popular. Noi recitam la serbările şcolare doar poezii scrise de ea, de obicei pe teme de război, care îi reverberau emoţional la cei ce au cunoscut experienţa războiului sau şi-au pierdut persoane dragi. În adolescenţă, la liceul „Dragoş-Vodă” profesorii Ion Vancea, Eracle Titircă au sesizat la mine şi la alţi colegi, precum Marin Slujeru, Echim Vancea, Andrei Făt, Ileana Mihai înclinaţiile înspre literatură. În ambianţa cenaclului literar „George Coşbuc” şi apoi „Alexandru Ivasiuc” aş putea spune că am găsit motivaţiile intime pentru poezie, împreună cu Gheorghe Pârja, Simion Şuştic, Ion Ardeleanu-Pruncu,  Mihai Dăncuş, Rândunica Petrulescu, Lucian Perţa şi alţii. Festivalul naţional de poezie iniţiat la Sighet încă din anii ’70, dar mai ales din 1979, când patronul spiritual a devenit regretatul critic şi fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Laurenţiu Ulici, a contat enorm, poate decisiv pentru mulţi tineri talentaţi din acea perioadă şi, desigur, pentru mine. Debutul meu literar s-a făcut în revista „Astra” ce apărea la Braşov în 1970. În 1986 am câştigat concursul de debut în volum organizat de Editura „Dacia” din Cluj, împreună cu alţi tineri poeţi, astăzi personalităţi de referinţă în literatură.
– În cariera politică aţi fost consilier local la Sighet (1996),  prefect al judeţului (octombrie 1997 – octombrie 2000), consilier judeţean, iar în 2008-2012 aţi fost  senator al României.
– În cei 4 ani de mandat, am avut  62 de iniţiative legislative, dintre care 10 au devenit legi. Am vorbit de 105 ori în plen. Am fost vice-lider al grupului parlamentar PDL din Senat şi preşedinte al Comisiei comune pentru statutul  parlamentarilor, membru al Senatului  în Comisia pentru cultură. Cred că fac parte din categoria persoanelor care au demonstrat prin viaţa lor că se poate face şi politică, poţi fi persoană publică de referinţă şi să rămâi mereu  un om onest  cu respect pentru alţii, dar şi  beneficiar al respectului  din partea altora, tocmai datorită unui mod generos de a te raporta la  viaţa socială şi la viaţa publică, asumându-ţi responsabilităţi şi onorând responsabilităţi. Biografia mea se leagă de geografia Maramureşului, mai ales al celui istoric, unde nu există localitate să nu fi ajutat cu ceva comunităţile locale, instituţii, biserici. Sunt cetăţean de onoare al unui număr de 8 localităţi din  Maramureşul istoric, din care 3 sunt de dincolo de Tisa, din Ucraina. Am contribuit la realizarea multor evenimente şi proiecte  în viaţa publică din judeţul Maramureş.
– Noua şi tânăra generaţie mai are pasiunea pentru literatură şi pentru scris, aşa cum o avea în tinereţe generaţia dvs.?
–  Astăzi, peisajul publicistic  nu este mai sărac, ci mai dens, în sensul că în toate judeţele  sunt două, trei reviste culturale, în care publică  scriitorii locali sau autorii cu reputaţie naţională. Deplâng, totuşi, interesul scăzut pentru publicistica literară, culturală şi criza lecturii, nu a cărţii. Avem în toate generaţiile scriitori, poeţi, critici literari, artişti plastici, muzicieni excepţionali. Chiar dacă astăzi oricine poate să scrie, pe piaţă rămân doar cei valoroşi, cei care confirmă. La fel e şi cu jurnalistul: are sau nu are talent. Punct.
– Cu ce cărţi rămâne pentru viitor Gheorghe Mihai Bârlea, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Sociologilor din România, membru   al altor comitete şi comisii de la Bucureşti şi Chişinău?
– Am  publicat 4 cărţi de poezie, două  de sociologie, plus cărţi despre istoria recentă, scrise în colaborare cu colegii de la Memorial. Lucrez la un nou volum de poezie, „Parabola fericiţilor”, cu teme inspirate din metafizica Noului Testament. Urmează un volum de eseuri sociologice şi de istorie recentă, iar mai târziu voi scrie despre activitatea mea publică şi politică din  22 Decembrie 1989 încoace, perioadă pe care o cunosc foarte bine, atât la nivel judeţean cât şi naţional. Istoria se scrie şi prin memorialistică şi prin contribuţii personale.
– Cine are carte are parte! Sunteţi bogat, domnule Bârlea?
– Sunt bogat. Am foarte mulţi prieteni, pentru că am făcut din prietenie o dimensiune fundamentală a vieţii mele. O viaţă fără prieteni este de neconceput în logica şi filosofia  mea  despre viaţă. Prietenii – cele mai importante roade – întregesc  averea vieţii mele, la care se adaugă, desigur, familia mea minunată: soţia Rozica, copiii Mihaela şi Octavian şi minunata nepoţică, Medeea, aştept din partea fiului meu şi a nurorii mele un nepot. Să nu-l uit pe fratele Vasile, care este parte din mine. Mama ne zicea că suntem o nucă desfăcută în două. Pictor şi restaurator de monumente, Vasile nu este doar un om de afaceri, ci un om sensibil, pasionat de cultură şi artă.
–  La mulţi ani, fraţilor!  şi vă felicit că aţi ajuns la vârsta nobilă a sintezelor de viaţă.
– Îmi doresc sănătate pentru a rămâne o persoană activă profesional şi în spaţiul public. Experienţa pozitivă de viaţă trebuie valorificată indiferent de vârstă. Contează capacitatea de implicare, curajul, onestitatea, responsabilitatea, valori ce definesc identitatea unui om.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.