Dilemele, patologia, paradoxul şi cercul vicios din învăţământul românesc

0
592

Ca o fatalitate, de un sfert de veac, şcoala românească nu poate ieşi din zodia nefastă a reformelor bezmetice. În numele modernizării sistemului, iureşul reformist, oglindit în confuzia şi incoerenţa nesfârşitelor reglementări, strategii şi politici educaţionale, în loc să genereze creşterea calităţii şi a performanţelor şcolare, a dat naştere unor efecte contrare, care au fost confirmate şi de rezultatele evaluărilor internaţionale, cum ar fi celebrele teste PISA. Ele, dar şi realităţile nemachiate din învăţământul de toate gradele, ne semnalează că, în acest răstimp, degradarea şi declinul sistemului par să se fi accentuat continuu.

Privită dintr-o altă perspectivă, aceeaşi intransigentă realitate ne arată că, în acelaşi interval de timp, în mod miraculos, a apărut inflaţia galopantă de titluri, atestate şi diplome de tot soiul: de capacitate, bacalaureat, licenţă ori de doctor în ştiinţe. În urma acestui fenomen contradictoriu, şcoala a ajuns să se plaseze într-o situaţie tragicomică.
Recent, pe aceeaşi linie reformistă, la iniţiativa Ministerului Educaţiei, care a propus un nou plan-cadru în învăţământul gimnazial, am fost martorii unor dezbateri cu aceeaşi ţintă. Cu acest prilej, din forfota discuţiilor, cu destulă claritate, s-au putut auzi unele voci ferme şi inconfundabile. Printre ele, în mod incontestabil, s-a făcut auzită poziţia articulată a conducerii Academiei Române, ce a respins, categoric şi argumentat, propunerile din noul plan-cadru, care vizau fie reducerea numărului de ore (la istorie şi limba română), fie eliminarea limbii latine din programa de studiu gimnazial.
În acelaşi registru, dar din altă perspectivă, s-a impus în spaţiul public şi vocea universitarului clujean Dorin David, care pleda ca învăţământul vocaţional să debuteze odată cu ciclul gimnazial. Soluţia profesorului David, îndrăzneaţă şi surprinzătoare, presupune că fiecare elev, înainte de a începe gimnaziul, în funcţie de aptitudinea, talentul şi vocaţia sa, ar trebui să fie ajutat să-şi aleagă corect parcursul educaţional în care va putea să exceleze. Cu alte cuvinte, după spusele acestui profesor, „cei buni la matematică să facă matematică, cei buni la fizică să facă fizică” ş.a.m.d. Dacă această soluţie ar fi implementată, în conformitate cu principiul vocaţiei, ar însemna că formarea viitorilor profesionişti ar trebui să înceapă încă din … clasa a V-a!
Apoi, în stilu-i inconfundabil, cu accente profetice, am putut auzi şi vocea lui Cristian Tudor Popescu. Într-o emisiune televizată, analizând situaţia şcolii româneşti, celebrul gazetar s-a străduit să ne convingă că metehnele învăţământului ţin şi de metodologia perimată a dascălilor, accentuând că acest caracter vetust e oglindit de însăşi semnificaţia verbului ”a preda”, verb care îl ofensează pe elev, plasându-l într-o poziţie de abandon, de inferioritate, de recunoaştere a ignoranţei sale.
Recurgând la un sofism de limbaj, domeniu în care excelează, subtilul jurnalist opiniază că, ajuns în şcoală, cel puţin în momentul predării, bietul elev devine o fiinţă neputincioasă, lipsită de apărare, ”care ridică mâinile şi se predă”! Cui? Evident, profesorilor săi! Numai că atât argumentul, cât şi concluzia formulate de C.T.P sunt fundamental viciate, pentru simplul motiv că ignoră semnificaţia principală a verbului evocat mai devreme. Or, se ştie că întâiul înţeles al acestui verb are exclusiv conotaţii pozitive, şi de-abia cel secund se referă la semnificaţiile semnalate de cunoscutul gazetar. Aşadar, conform semnificaţiei prime, ”a preda” înseamnă a transmite, a remite, a încredinţa ceva de la un om la altul, un document, un bun, un tezaur, o tradiţie etc., ce trebuie păstrate. De aici rezultă că, în niciun caz, activitatea de predare a unor cunoştinţe nu-l poate plasa pe elev în postura imaginată de ziarist. Dimpotrivă, prin actul predării, încredinţându-i fărâmă din tezaurul spiritual pe care-l deţine, profesorul dă credit elevului său, recunoscându-i demnitatea de a merita încrederea sa! Iar acest fapt nu relevă nici o fărâmă de umilinţă pe care profesorul ar exercita-o asupra elevilor săi. Din contră, în actul predării, profesorul îl ”înnobilează” pe elev cu încrederea sa!
Pe de altă parte, şi în acest caz C.T.P are dreptate, calitatea educaţiei şcolare este determinată şi de calitatea educatorilor, cu care se află într-o relaţie direct proporţională. ”Fiind responsabil cu povestea”, dascălul nu trebuie „să-l zăpăcească pe elev” cu informaţii neinteligibile. Indiscutabil, el îşi validează valoarea şi atunci ori mai cu seamă când reuşeşte să stârnească curiozitatea şi interesul elevilor săi, când creează atmosfera favorabilă căutării, înţelegerii şi rezolvării pe cont propriu a unor probleme.
Fără putinţă de tăgadă, nivelul şi calitatea performanţelor şcolare nu depind numai de cunoştinţele dascălului, ci şi de măiestria, talentul şi harul cu care este înzestrat. Numai că, oricât de competent, de bine pregătit şi hărăzit profesiei sale ar putea fi, dacă elevii săi, aşa cum se întâmplă adesea în zilele noastre, se îndoiesc de adevărul principiului ”ai carte, ai parte”, atunci nimeni – elevi, părinţi, opinie publică etc. – n-ar trebui să se aştepte la creşterea calităţii şi performanţelor şcolii româneşti! Iar această perspectivă, dacă nu e ocultată, e cel mai adesea ignorată de opinia publică, dar şi de autorităţile competente.
În fine, în simfonia dezbaterilor publice am auzit şi glasul autorizat al academicianului Solomon Marcus. Cu spiritul său tânăr, riguros, deschis, iscoditor, sclipitor şi fermecător, infirmând vârsta venerabilă, marele savant a lansat în spaţiul virtual un text-manifest intitulat „Copiii sub agresiunea unei şcoli care le ignoră drepturile”. În acest document programatic, unde îşi asumă explicit calitatea de avocat al elevilor, pe baza analizei conţinuturilor unor manuale de gimnaziu (biologie, geografie, istorie, matematică, română etc.), distinsul învăţat conchide că ”agresiunea este cuvântul cheie în şcoala românească”! De ce? Din cel puţin două motive: mai întâi, nu există manual care să nu-l agreseze pe elev prin inflaţia de informaţie, prin formulările ambigue, obscure şi incoerente. Apoi, pentru că aceeaşi instituţie, şi mai ales slujitorul ei, dascălul, prin abuzul de teme, sarcini şi activităţi extraşcolare, generând suprasolicitare, vor accentua presiunea şi agresiunea asupra elevilor.
Şi dacă diagnosticul pus asupra calităţii manualelor şcolare este corect, cu toate că se întâmplă să existe şi excepţii, cum ar fi manualul de Logică şi argumentare, cât priveşte celălalt argument, al suprasolicitării elevilor, el este parţial adevărat, fiind valabil la nivelul ciclului inferior, mai cu seamă gimnazial, dar nici aici în totalitate, şi în cazul acelor ”clase de excelenţă” ori al „liceelor de elită” unde suprasolicitarea e firească, căci nu degeaba aceste şcoli ori clase sunt de elită! În paranteză fie spus, în aceste cazuri, suprasolicitarea şi ”agresiunea” sunt legitimate de dorinţele şi putinţele intelectual-cognitive ale elevilor, dar mai cu seamă de orgoliul nemăsurat al părinţilor. Iar atunci când părintele are ambiţia de a-şi vedea copilul învăţând într-o clasă/şcoală cu ”ştaif”, nu se poate aştepta decât la un efort suplimentar, căci prestigiul se întreţine cu dificultate! Iar în şcolile şi în clasele obţinute, atât în cele gimnaziale, cât şi în cele liceale, adică în aşa-numitul învăţământ de masă, de o bună bucată de vreme profesorii nu mai îndrăznesc, decât destul de rar, să-i solicite şi să-i ”obosească” pe elevi cu astfel de sarcini.
Aşadar, fundamentată pe cele două tipuri de argumente prezentate anterior, concluzia radicală formulată de Solomon Marcus e numai în parte corectă. Şcoala românească nu e atât de agresivă cu elevii săi pe cât crede şi afirmă, în mod categoric, distinsul academician. Mai mult, chiar dacă acest soi de agresiune nu poate fi contestat decât foarte rar, el nu are totuşi amplitudinea şi intensitatea prin care ar putea pune în pericol ”sănătatea psihosomatică a copiilor”. Cu toate acestea, păcătuind prin generalizare, academicianul român crede şi susţine contrariul! Convins de acest adevăr, ca ”avocat al elevilor” şi străjer al stării lor de sănătate, Solomon Marcus ne oferă două soluţii: descongestionarea manualelor şi naveta elevului de la manual şi internet.
Iar dacă prima soluţie nu e numai dezirabilă, ci şi necesară, a doua, cel puţin în cazul elevilor de liceu, nu pare a fi valabilă în totalitate. De ce? Urmărind maximum de efect cu minimum de efort, ca orice om, şi elevul, atunci când consultă internetul, aşa cum o dovedesc faptele pe care niciun părinte şi niciun profesor nu le pot contesta, deseori el preferă să recurgă la metoda copy-paste, ce dezvoltă, printre altele, şi reflexul plagiatului. Un reflex care, aşa cum se ştie, cel puţin în ultimul deceniu, pare să fi contaminat profund, chiar şi la nivel academic, învăţământul românesc.
Pe de altă parte, admiţând că diagnosticul extrem de sever al savantului român ar fi corect, chiar dacă ar fi absolut adevărat că şcoala românească îi agresează pe elevi, agresiune prin care este ameninţată sănătatea lor psiho-somatică, acest diagnostic este incomplet, întrucât el nu ne spune nimic despre sănătatea morală a elevilor şi profesorilor. Şi dacă vom îndrăzni să examinăm acest soi de sănătate, vom sesiza destul de lesne că şmecheria, fuşereala, minciuna şi copiatul nu sunt străine vieţii şcolare. În mod absolut indiscutabil, ca semne ale patologiei învăţământului românesc, ele sunt reflexul firesc al maladiei morale care se manifestă în societate.
Iar dacă, aşa cum o dovedesc faptele ce oglindesc degringolada axiologică şi răsturnarea scării valorilor, furtul, delapidarea, evaziunea, deturnările de fonduri, şpaga, traficul de influenţă, corupţia, plagiatul, impostura, nepotismul etc. nu sunt străine societăţii noastre, aceste simptome ale patologiei morale nu puteau să nu afecteze şi viaţa frământată a şcolii. În urma acestui proces s-a născut un cerc vicios din care vedem cum maladia morală din societate se răsfrânge în viaţa şcolii care, neputând-o stârpi, a reprodus-o apoi în societate, de unde aceeaşi maladie, mai potenţată, se va răsfrânge mai apoi în viaţa şcolii ş.a.m.d.
Numai că, s-o recunoaştem, de câţiva ani buni, cel puţin în gimnaziu şi liceu, prin măsurile luate de fostul ministru Funeriu, a început timid, dar sigur, un adevărat proces de profilaxie şi asanare morală, proces ce s-a concretizat, printre altele, şi în efortul de instaurare a corectitudinii la examenele de capacitate şi bacalaureat. Indiscutabil, în urma măsurilor luate de Funeriu, frauda de la cele două examene, deşi nu a fost stârpită, a fost totuşi drastic diminuată.
Şi dacă, aşa cum nimeni nu o poate contesta, operaţia de igienizare şi terapie morală a debutat în şcoală, de-abia în ultimii 2-3 ani ele au început să se extindă eficient, mai cu seamă datorită acţiunilor DNA-ului, şi în alte zone şi instituţii ale societăţii noastre. Şi dacă rezultatele campaniei anticorupţie nu sunt măsluite, atunci sigur suntem pe drumul cel bun, iar maladia morală se poate ameliora. De aceea, în acest scop, nu numai educaţia, în toate formele ei, ci şi veritabila Domnie a Legii pot şi trebuie să contribuie la ameliorarea morală a cetăţenilor. Însă atunci când, de pildă, educaţia familială ori cea comunitară sunt deficitare, când ele oferă tinerilor modele negative, oricât s-ar strădui şcoala şi slujitorii ei, sănătatea morală a elevilor este imposibil de protejat!
Cât priveşte fenomenul agresiunii şi legătura lui cu şcoala, manifestarea sa nu este unidirecţională, dinspre şcoală spre elevi, aşa cum afirmă Solomon Marcus, ci bidirecţională, şi dinspre elevi, părinţi, autorităţi, oameni politici şi de afaceri etc. înspre şcoală şi profesori. S-o spunem direct: mai putem auzi câte ceva despre agresiunea la care este supusă şcoala şi slujitorii ei. Numai violenţa fizică şi ameninţările elevilor ori ale părinţilor constituie subiecte de presă şi dezbatere publică. Despre conduita elevilor, limbajul obscen, bădărănia primitivă, obrăznicia rudimentară, mitocănia şi atitudinile impertinente întâlnite la un număr tot mai mare de tineri, despre calomnia, ameninţările şi şantajul exercitate de unii părinţi, oameni politici ori de reprezentanţi ai diverselor autorităţi locale etc. nu se vorbeşte aproape deloc, întrucât în numele celor mai revoluţionare principii ale educaţiei non-frustration, profesorii nu au dreptul de a se opune şi de a-i frustra pe copiii şi elevii lor de… privilegiile iuventocraţiei şi ale filiocraţiei ce le afirmă viguros post-modernitatea!
Ioan ŢIPLEA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.