O sărbătoare tristă

0
568

Astăzi, 19 februarie, se împlinesc 140 de ani de la venirea pe lume a lui Constantin Brâncuşi. La sfârşitul lunii noiembrie a anului trecut, preşedintele României a promulgat legea prin care această dată este declarată Ziua Brâncuşi, ca sărbătoare naţională. Cu această ocazie, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale pot organiza sau sprijini logistic şi material manifestări cultural-artistice. Astăzi, fiind prima dată când o celebrăm, ar trebui să fim pătrunşi de sentimente adânci de preţuire pentru sculptorul Brâncuşi. Mi-a reţinut atenţia formularea din expunerea de motive ce a însoţit propunerea legis­lativă: „Constantin Brâncuşi – „părintele sculpturii moderne”, cum a fost denumit prima dată de America – s-a născut pe 19 februarie 1876 în Hobiţa, România. Este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, iar ziua naşterii sale este sărbătorită în toată lumea şi înscrisă în calendarul cultural universal. Constantin Brâncuşi ne-a dus în universalitatea lumii, făcând din naţiunea noastră o mitologie. Drept urmare, este datoria noastră, pentru a nu fi mai prejos de omagiul pe care îl aduce lumea contemporană lui Brâncuşi, să declarăm ziua lui de naştere sărbătoare naţională”. Trecând peste textul un pic gongoric, aproximativ pleonastic şi întârziat, ne aflăm în faţa unui gest care nu face rău, dar în mare parte sună a gol. În perioada în care preşedintele ţării promulga legea, mă aflam la Philadelphia, unde Brâncuşi este reprezentat cu câteva lucrări de care Muzeul de Artă este foarte mândru. Fiecare lucrare are un catalog aparte, cu aprecieri care bucură lumea. De pildă, „Sărutul constituie una dintre reprezentările cele mai cunoscute de dragoste din istoria artei”. Ori „lucrarea lui Brâncuşi a redefinit sculptura pentru un nou secol”. În muzeu, lângă fiecare lucrare este scris „născut în România, a trăit la Paris”. Ori sculptor român, trăitor şi la Paris. Acolo, pe treptele muzeului de Artă din Philadelphia, discutam cu cei care mă însoţeau despre destinul sculpturii „Cuminţenia pământului”, socotită ca fiind cea mai valoroasă lucrare de artă românească aflată pe teritoriul României. Care a fost scoasă la licitaţie, cu drept de preemţiune al statului român. În prima fază, Comisia de buget-finanţe din Parlamentul României a refuzat suma necesară. Să pare că s-a revenit. Dar suma este mică în comparaţie cu cea pretinsă de proprietarii sculpturii. Aici se pare că mai locuieşte o strâmbătate. Sculptura a fost retrocedată, deşi la dosar erau toate actele prin care statul era proprietar legal. Nişte judecători au dat o hotărâre greşită. Asta a spus-o public fostul premier Ponta. Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, nepotul lui Tudor Vianu, ne-a calmat (poate ne-a amăgit) că are soluţii la îndemână. Inclusiv lansarea unei liste de subscripţie. Un fel de: daţi un leu pentru Ateneu! Pentru ca sculptura să rămână în ţară. Reamintesc crima culturală făcută de liderii întâiului comunism din România, care au refuzat darul lui Brâncuşi. A fost refuzat pe motiv că opera lui Brâncuşi nu are nici o valoare. Din nefericire, refuzul a fost semnat de George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Alexandru Graur. Atunci Brâncuşi şi-a luat cetăţenie franceză şi a donat lucrările statului francez. Doamne, cumplite sunt vremurile când este izgonită arta! Ce frumoasă zi naţională sărbătoream acum dacă aveam în ţară cele 230 de lucrări îmbiate de Brâncuşi acelui stat român! Astăzi, 19 februarie, m-aş fi dus la Hobiţa. Dar ce să vezi acolo? Un dezastru al memoriei lui Brâncuşi! O ruşine naţională. Casa memorială nu este casa în care s-a născut Brâncuşi. Este un înlocuitor. Casa adevărată arată ca după incendiu. Se pare că a fost unul real. Oricum ar fi, eu nu-mi pot explica această delăsare. Mai este o urmaşă a lui Brâncuşi în Hobiţa, învăţătoarea Maria Mecu Brâncuşi, care locuieşte într-o casă care cândva a aparţinut unuia dintre fraţii marelui sculptor. Se luptă de una singură. Este martoră la delăsare. Inclusiv ştie povestea casei părinteşti care urma să fie dusă la Paris mai anii trecuţi. Parcă aş stârni o echipă de meşteri maramureşeni să meargă să refacă însemnul natal al genialului sculptor. Ştiu că sunt legi, comisii, miniştri, deputaţi, urmaşi care nu se pun de acord. Aşa că astăzi, sărbătoarea nu are lumina râvnită. Eu, în Maramureş, voi contempla fusul lui Olos, cel care a visat că Brâncuşi a fost în Maramureş. Ori voi mai dezlega o enigmă din nodul lui Marchiş. Încolo, o sărbătoare de formă. Chiar tristă!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.