In memoriam Augustin Ioan Cozmuţa (14 noiembrie 1944 – 22 noiembrie 2015)

0
613

Îmi vine greu să scriu despre Augustin Cozmuţa – Gusti la timpul trecut, după o prietenie de 42 de ani, căci nu m-am obişnuit cu gândul că el a păşit peste linia care desparte viaţa de aici de cea de dincolo… Un „dincolo” care de mii de ani sperie pe om şi totuşi îi atrage gândurile, prin misterul irevocabil pe care-l presupune. Ca intelectual de formaţie filosofică, şi Augustin Cozmuţa se va fi gândit la această trecere, cu atât mai mult în ultimii doi ani, de când se lupta cu o boală necruţătoare. Pentru cei care i-am fost aproape în aceşti ultimi ani rămâne o pildă de optimism, de tenacitate şi dăruire pentru familie şi pentru semeni.
L-am cunoscut în toamna anului 1973, prin intermediul unui text publicat în ziarul local – unde, cu un alt dispărut Vasile Radu Ghenceanu împărţea mica încăpere numită „Cultural” – şi de atunci drumurile noastre nu s-au despărţit până în acest noiembrie fatidic. Celor doi ziarişti le datorez debutul publicistic, care a însemnat şi debutul unei prietenii. Am considerat această întâlnire predestinată, căci ea a lăsat urme de neşters în biografia noastră. Ne-am dat seama de la început că facem parte din acea castă numită de către Diodor din Sicilia a „bibliofagilor”, amândoi urmărind cu aviditate apariţiile editoriale şi având cultul cărţii.
Pasiunea pentru lectură, pentru acea plăcută „zăbavă” despre care vorbea cronicarul, de pe urma căreia ne-am pricopsit amândoi, material vorbind, cu câte o selectă şi selectivă bibliotecă, ne-a apropiat şi mai mult, determinând sute de întâlniri şi tot atâtea discuţii… Ne-am descoperit lecturi comune şi autori preferaţi şi, nu în ultimul rând, am constatat că preferăm aceleaşi valori nu numai culturale, ci şi morale. Ne-am bucurat împreună de realizările noastre profesionale şi familiale, am urmărit drumul în viaţă al copiilor noştri, de la primii paşi până la maturitatea deplină, ne-am întristat tot împreună la neprielniciile vieţii.
L-am admirat de la început pe Gusti pentru cultura sa aleasă, bogată, diversă, de care nu făcea paradă, ci o exterioriza cu parcimonie, dar elocvent. Nu-i plăcea să vorbească mult, ci sintetic, scurt, spunând esenţialul; în schimb se exprima cu o nedisimulată bucurie în scris. Ca gazetar se manifesta cu dezinvoltură şi competenţă, într-un larg areal cultural: cronici literare, teatrale şi plastice, interviuri etc., atât în ziarul local, cât şi în revistele de cultură, de preferinţă în cele clujene precum Tribuna şi Steaua.
După două luni de zile trăite în America, a publicat la întoarcere un neconvenţional Jurnal californian. Coasta Pacifică (2002). Cu volumul Punct critic (2004) începe suita cărţilor sale de critică literară. Lectorul infatigabil care a fost Gusti Cozmuţa mărturiseşte în prefaţă un traseu printre cărţi, „capricios, nemetodic, fără un scop anume”, prevalând întotdeauna „plăcerea textului”. Au urmat apoi, în ritm alert, Pagini de critică literară (2010), puse sub semnul „criticii hedonice” şi Alte pagini de critică literară (2014), între ele propunându-ne, ca un „îndrăgostit de Thalia”, cum se mărturisea, Momente şi schiţe pe scena criticii (2013). În sfârşit, în ultimul an, în intervalele de acalmie pe care i le permitea boala, a alcătuit şi a publicat volumul Punct de trecere. Volumul II. Interviuri literare, încheind astfel arcul de două decenii de la primul său volum, dar, totodată, şi trecerea sa prin această lume.
În raport cu cultura sa temeinică, bine asimilată şi devoalată neostentativ, cele opt cărţi publicate par puţine. Dar într-o lume (şi epocă!) a grafomaniei, cărţile sale rămân repere inconfundabile, dând seama de creaţia literară din acest fertil Nord de ţară, ca şi de talentul său de fin observator şi exigent comentator al valorilor culturale. (Şi apoi, vorba lui Constantin Noica: la Judecata de Apoi nu vom fi apreciaţi după numărul de cărţi publicate!). A fost în pagina întâi mult timp la ziarul pe care l-a condus, dar considera acest fapt mai degrabă o servitute decât un privilegiu. Era generos, altruist, gata să ofere ajutor celor din jur.
În ultima săptămână de viaţă i-am fost alături câteva nopţi, având astfel cunoştinţă de zbuciumul sufletesc cauzat de ireversibila slăbiciune trupească. Gusti Cozmuţa a pierdut în lupta cu boala, dar a câştigat, în schimb, pariul cu cultura. Rămân cărţile sale, expresie a unui „provincialism” creator, iar nu steril şi cu nimic inferior „centrului”.
Rămas bun, prietene!
Dr. Florian ROATIŞ

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.