În orice sat limitrof Băii Mari te-ai afla, nu se poate să nu afli despre cărările uitate, pierdute către oraş, indiferent că povestitorii sunt bărbaţi sau femei. Mai mult farmec au poveştile femeilor, care te încredinţează că, până nu demult, cărau lapte, caş, brânză, smântână, la domnii de la oraş ori la alte familii de şogăi (mineri). Întotdeauna se face distincţia clară între „noi” – adică românii din jurul oraşului şi „ei” – adică orăşenii, mereu nemulţumiţi şi uneori aroganţi.
Cu emoţie, mă apropii şi astăzi, în zilele noastre, dimineaţa, de câte o femeie de pe Fisculaş, îngrijită şi curat îmbrăcată, cu coşul din spate acoperit cu o ştergare de la ea „de acasă”. Este grăbită, respectă un traseu şi un orar de ani şi ani, după o convenţie nescrisă, îndătinată. Nu ştiu de ce, dar mie mi se pare umilitoare această stare de lucruri, această „potriveală”, dar observ că lor, găzdoaielor laptelui – nu! Dimpotrivă, practică această îndeletnicire ca pe un ritual, fac parte din el şi se menţin racordate vieţii de la oraş, cu tenacitate.
Mulţi ţărani din satele Depresiunii Băii Mari aprovizionează oraşul, în continuare, iar cei care vând în piaţă nu se bucură de atâta preţuire. Femeile laptelui, cele ale dimineţilor devreme, de pe obrazul şi mâinile cărora se ridică prima dată negura oraşului, ele parcă ar nevedi şi apoi ar destrăma pânza nopţii, limpezind fluidul acesteia. Ele se bucură de încredere absolută, ştiu unde-i cheia casei pe care o aprovizionează cu lapte şi alte produse de la ţară. Cu timpul, apar şi situaţii în care aceste ţărănci vrednice de admiraţia noastră îşi aduc copiii în gazdă, la „doamna rămasă singură, văduvă”.
Îmi imaginez perioada interbelică a Băii Mari, cu împrejurimile ei, când oraşul era hrănit în mai mare măsură de mulţimea de cărăuşi cu spatele, care veneau îngreunaţi, de când se crăpa de ziuă, cu lămpaşurile pâlpâind. Închideţi ochii şi vizualizaţi spectacolul lămpaşurilor alergând către aceeaşi destinaţie, urmând cărările meandrate, precum venele unui organism viu, precum rădăcinile unui copac imens.
Lăudăm femeia de pe Fisculaş, la început desculţă, apoi în opinci, trecând cu timpul la ghetuţe (jumătăţi) sau cizme de piele, aducând gustul şi esenţa vieţii rurale la oraş. Femeia laptelui matinal de pe Fisculaş!
Dr. Ilie GHERHEŞ
