Caut tineri care s-au apropiat de poezie, de literatură, care o gândesc şi mai ales o scriu. Ei sunt cei care nu vor lăsa să se rupă lanţul valoroasei poezii româneşti contemporane. De aceea, lectura poemelor tinerei Mara Dărăbuş (clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu” Baia Mare) mi-a sporit doza de încredere. Mara are o sinceritate lirică aparent riscantă, o combinaţie de tranzitiv şi reflexiv de luat în seamă, Un evantai de întrebări fine ca lama care caută sinele liric, dar şi un diapazon propriu. Care se aude bine. Nu e puţin. (Gheorghe Pârja)
Jaf
Ţi-ai înfipt ciocu-n miere
şi mi-ai încrestat o poezie pe inimă.
Nu ştiu cum ai ajuns acolo.
Nimeni nu ştie drumul.
Spune-mi sincer: m-au trădat venele?
Sunt sigură că le-am închis.
Le-ai torturat?
Ai scris cu miere
ca să ademeneşti corbii să-mi guste din sentimente.
Straniu,
mi-ai scris versete de dragoste.
Îmi povesteai cum se îngrijeşte o inimă
retezând carnea de pe pompiţă.
Însuşind-o.
M-au durut versurile dragostei tale.
Nu-mi mai scrie altele.
Tu, cel adevărat
Te uiţi la mine.
Eşti atât de uşoară.
Ştii,
greutatea oricărui suflet
se simte în privire.
Al tău e acolo doar prin prezenţa lui axiomatică.
M-ai făcut curioasă,
aşa că am pătruns în tine.
Oricum nu ţi-ai dat seama.
Ţie privirile nu-ţi spun nimic.
Plouă în tine…
Globii oculari îţi sunt doar nişte ferestre.
În faţa lor aşezi flori artificiale.
Care nu mor,
dar nici nu trăiesc.
N-am putut sparge ferestrele
că m-ai fi simţit
şi ai fi fost în stare să-ţi smulgi propriii ochi
doar ca să nu mă laşi să intru.
Aşa că le-am deschis doar.
Şi am îngenuncheat de furtună.
Ţi-am doborât florile,
ţi-am spart ferestrele.
N-am vrut…
Pentru prima oară
ţi-au ieşit din ochi lacrimi…
Vechi, stătute.
Erau palide.
Mă mir că nu ţi-au crăpat ferestrele pănă acum.
În sfârşit, pot păşi în tine
fără să mă înec.
Ce înceţoşate-ţi sunt venele!
Mai lasă obloanele deschise,
ca să iasă aburul,
să intre razele.
Nu vrei?
Ai să putrezeşti.
Măcar până te usuci…
Apoi le poţi închide.
