Elitele naţiei

0
466

Academia Română a serbat un secol şi jumătate de existenţă. Alai, serbare, toată lumea în picioare. A fost o adunare solemnă, sub cupola istoricului edificiu – am urmărit-o la Televiziune. Protocol cu ştaif, discursuri pe măsură. Mi-aş fi dorit să fiu în sală, dar solicitarea mi-a fost refuzată. Motivul? Dorinţa organizatorilor de a lăsa loc oaspeţilor speciali, mulţi de peste graniţă, ca şi efortul de a evita aglomerări gratuite. Seara, în schimb, la Ateneul Român, am beneficiat de o invitaţie la programul ocazionat de Ziua Academiei Române, cu momente emoţionante.

O observaţie. Dacă mer­gi la un concert muzical, nu eşti pregătit să asculţi discursuri, şi nu doar unul, să zicem de circumstanţă, nici măcar două, câte erau trecute în program, ci trei. Premierul Cioloş, să zicem, trebuia să facă auzit Guvernul. Dar preşedintele Academiei deja vorbise dimineaţă. Iar directorul Filarmonicii n-a ratat ocazia să intervină pe larg. Discursuri elaborate cu atenţie, rostite solemn şi autoritar. Dar cu noi ce aţi avut?…
A fost prezentat un film documentar despre Academie. Bine făcut, dar mi s-a părut că a tratat superficial capitolul privindu-i pe cei care au dus în spate povara grea a conducerii instituţiei în toate timpurile. De ce n-au fost amintiţi – cu o excepţie – preşedinţii Academiei de după 1989, deşi unii erau în sală. E adevărat că şi pozele vorbesc…
Am urmărit cu interes discursul primului ministru Dacian Cioloş – organizat, plin de idei. Dar nu în asemenea cadru festiv, în care nimeni n-are chef să ia notiţe, deoarece nu de aia a venit aici!
Cuvântul „elite” a fost auzit în mod repetat traversând aerul sălii de concerte, precum trasoarele în explozie. A fost de înţeles până la un punct. Se vorbea despre elite – Academia are vocaţia convocării lor sub drapel -, era elogiat rolul lor dintotdeauna în societate. Numai că vorbitorul s-a străduit ca noi ceilalţi, mulţi la număr, care nu suntem elite, noi, restul muritorilor să ne simţim nebăgaţi în seamă. Nu cred că e cazul să le amintesc eu vorbitorilor, mai ales unuia din ei: Dacă eu sunt domn, tu eşti domn, atunci cine ne mai trage cismele? Cred în nevoia de echilibru în toate. Inclusiv la recunoaşterea de a se simţi utili la scara societăţii şi a celor din raftul doi ori trei.
Concertul a cuprins Enescu în deschidere (Rapsodia a II-a) şi Brahms tematic la închidere (uvertura Academica), apoi cu piese de Ceaicovski, Dvorak, Ivanovici, Alfred Alessandrescu (aş fi preferat o lucrare mai evident capturată de motivul folcloric). Iar prezenţa pe scenă a orchestrei simfonice, şi ea cam la aceeaşi vârstă cu sărbătorita Academie, a garantat din start cota înaltă a spectacolului.
În foaierul Ateneului Român a mai fost programată în finalul serii o manifestare prezidată de directorul general al Bibliotecii Academiei. Sabotată de ora planificată, de locul de desfăşurare, iniţiativa valoroasă a evoluat în anonimat.
Merită pusă în evidenţă expoziţia de opere de artă realizate de academicieni-artişti, vernisată în dimineaţa aceleiaşi zile, la sediul bibliotecii. La puţin timp după tăierea panglicii, spaţioasa şi luminoasa sală de expoziţii a devenit goală şi aşa a rămas…
Am văzut-o la televizor pe fiica fostului monarh Mihai I ţinând un speech. La Ateneu, a fost salutată de moderator înainte de a-l saluta pe premier (mă rog, el l-a salutat şi pe preşedintele Johannis, absent de la manifestare)! Oare Alteţa Sa o fi fost? Eu n-am văzut-o! Oare când vom lămuri poziţia în Republică a familiei fostului suveran?!
Nicolae BUD

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.