Gheorghe GRIGURCU – 80

0
714

„Văd în operă o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane”

Apele repezi ale timpului macină oameni şi vetre, asemenea unor şuvoaie tinere care, cu răbdare şi har „geologic”, dăltuiesc în rocă ameţitoare trecători. În urma lor rămân zidiri din piatră sau de gânduri, ca şi amintiri.
Pe maestrul Gheorghe Grigurcu l-am întâlnit prin anii 2000 când a devenit liantul şi conştiinţa Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei. De atunci am avut cu Domnia sa mai multe întâlniri şi mi-a făcut onoarea de a scrie, în câteva rânduri, despre poezia mea, oferindu-mi totodată, cu generozitate, o sinceră şi dezinteresată prietenie.
Gheorghe Grigurcu este, la 80 de ani, o seducătoare conştiinţă a prezentului imediat, care declanşează mişcări tran­şante, un liric (deşi critica literară nu l-a răsfăţat) şi un polemist de anvergură. Sărbătoarea cea mare îi aparţine Domniei sale şi nu nouă! Nouă, drumeţi sau statornici, nu ne rămâne decât să sărbătorim zăbovirea trecătoare întru ucenicire lângă un mare Creator care „domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. (…) …indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie  şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii.” (Ana Blandiana).
Gheorghe Grigurcu a debutat relativ târziu şi ca poet („Un trandafir învaţă matematică”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968) şi ca critic literar („Teritoriu liric”, 1972).
Neţinând seama de neiertătoarea rostogolire a timpului, Gheorghe Grigurcu, asemeni zborului plin de răzvrătire al unui  albatros înspre izvorul, mereu fantomatic, al furtunilor, cu încredere în poezie, înveşmântat în faldurile înaripate ale exploratorilor de decenii şi decenii de citit şi scris, de descoperit, de analizat şi de interpretat texte, se află astăzi sub cupola dimineţii bucuriilor curate.
„Critic excepţional de poezie (printre puţinii la noi), Grigurcu este un artist şi un intuitiv” (Nicolae Mnolescu în „Istoria critică a literaturii române”, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2008) iar „Unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului îl reprezintă poezia lui Gheorghe Grigurcu, apreciat şi în calitate de critic literar. Caracteristica principală a poetului este puternica sa năzuinţă spre concentrarea lirică, despuierea expresiei de orice retorism. Fraza lirică e nudă, dar vibrând lăuntric de o emoţie filtrată la maximum… Într-un fel, Grigurcu încearcă o experienţă limită: descifrarea „triumfătoarei vieţi algebrice” a cuvintelor, prin distilare intelectualistă a trăirii lirice, prin imagistica adesea suprarealistă (datorită îndrăznelii la asocierea termenilor), dar fără dicteul automat. (…) Poet de autentică vibraţie şi ţinută intelectuală, Gheorghe Grigurcu şi-a găsit formula lirică proprie în peisajul poeziei noastre, absorbind atât de personal unele influenţe, încât acestea nu mai pot fi indicate fără riscul asocierilor gratuite. Este unul dintre poeţii care indică zona experienţelor moderne pe care le încearcă astăzi lirismul românesc.” (Ştefan Aug. Doinaş în „Lampa lui Diogene”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1970).
Gheorghe Grigurcu, „a creat, prin scriitura Domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea înspre o lume a cuvintelor.” (Teodor Dună în „Dialoguri culturale”, 15 aprilie 2016).
Scriind, „la aniversară”, aceste rânduri despre Gheorghe Grigurcu, mă întreb dacă mai cunosc vreun om – nu neapărat poet ori critic literar – care, la nivelul său de inteligenţă poate fi, la modul ideal „candidatul la sfinţenie”, „semnul de carte” pentru un om natural, cordial, simplu, de o cu totul şi totul seriozitate şi garanţie de probitate intelectuală şi care vede în operă, nu doar numai a Domniei sale, „o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane”.
Urăm acestui cutezător al Cuvântului, rostuit cu grijă şi cu tărie rostit, ca prin truda sa să confere, pe mai departe, literelor româneşti strălucirea dreptei împliniri…
Din oraşul dintre râuri, la mulţi ani, maestre Gheorghe Grigurcu!
Echim VANCEA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.