Vocile de la Cernobâl

0
543

Ziua de 26 aprilie, în anul 1986, a căzut într-o sâmbătă. A doua zi era Duminica Floriilor. Eram acasă, în sat. Livezile cu meri şi pruni erau înflorite. Iarba crescuse de un lat de palmă. O primăvară care te îmbia la viaţă. Ioana, copil fiind atunci, a cules toată ziua păpădii. Ne pregăteam de Sărbători. Nu ştiam că, pe 26 aprilie din acel an, Reactorul 4 al Centralei atomice de la Cernobâl explodase, aruncând în atmosferă un nor radioactiv care s-a întins peste întreaga Europă. Noi, în Maramureş, am aflat cu întârziere. Aşa s-a difuzat ştirea pentru cei mulţi. Am intrat în panică mai ales când ni s-au prezentat pericolele pentru cei care eram prin livezi cu iarbă verde. Ni s-a administrat pastila de iod. Au apărut şi detectoare Geiger care măsurau radioactivitatea. Era o stare de alarmă. Se căuta calmarea populaţiei. Se vorbea puţin despre norul radioactiv. Ni se spunea să luăm măsuri de izolare a ferestrelor şi să punem ştergătoare de picioare, îmbibate în oţet. Între timp, apăruseră zvonurile. Mai corect spus, nu ştiam cât era legendă şi cât realitate. De atunci, am mai citit câte ceva despre cel mai mare accident nuclear din istorie. Ba am vorbit, după 1989, cu români din dreapta Tisei care, atunci, s-au aflat în ceea ce astăzi se numeşte Zona de Excludere de la Cernobâl. Astăzi, 26 aprilie, se împlinesc trei decenii de la dezastru. Am trăit toată această vreme cu spaima norului negru care a fost văzut de unii români plutind peste dealuri. De fiecare dată când murea cineva prematur, auzeam spunându-se: Da, de la Cernobâl i s-a tras! Am discutat cu ani în urmă cu un fizician, cercetător ştiinţific la Laboratorul de Medicină Nucleară din Bucureşti, că nu avem date despre România şi nici un studiu retrospectiv despre incidenţa cancerului la noi în ţară după accidentul de la Cernobâl. Atunci, în 1986, în România, cu întârziere de două sau trei zile, s-a recunoscut oficial dezastrul petrecut în Uniunea Sovietică. De fapt, în nordul Ucrainei, aproape de Belarus. Specialiştii aveau păreri rostite în şoaptă. Au început să se facă, discret, măsurători. Cu aparatură precară s-au făcut şi la noi măsurători prin iarbă, pe acoperişuri, balcoane, dar şi la diverse alimente, mai ales lactate şi fructe. S-au interzis asemenea măsurători. Culmea că, în ziua de 1 Mai, care era şi Joia Mare a Paştelui ortodox, s-a defilat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Deşi lumea românească ştia, fiind informată de la Radio „Europa liberă”. Aşa, şi pentru noi, Cernobâl a devenit sinonim cu moartea. Ne întrebăm firesc: Care este viaţa după Cernobâl? Acum avem acces la informaţii mai ample. Confraţii curajoşi au fost în zonă şi au descris starea de fapt. Unii şi-au asumat consecinţele. Cum este fotoreporterul de origine română Igor Costin, care a intrat de câteva ori în Reactorul numărul 4, imediat după explozie, la un nivel de radiaţii uriaş, pentru a face fotografii. Imaginile lui au salvat viaţa a mii de soldaţi care, fără el, ar fi fost trimişi la moarte sigură. S-a îmbolnăvit de leucemie. Dar a făcut istorie. Am citit, recent, câteva reportaje ale unor curajoşi confraţi români care au fost să vadă cum trăiesc ucrainenii din Zona de Excludere de la Cernobâl, după 30 de ani de la cel mai mare accident nuclear din istorie. Oraşul Pripiat, cel mai cunoscut simbol al accidentului, este un loc rămas în nemişcare după marea evacuare din 1986. Organismele au suferit modificări ciudate. Bătrânelor le apăruse lapte în sâni, ca la lehuze. La poarta cimitirelor scria: radiaţie înaltă. Intrare interzisă. Locuinţe, multe locuinţe părăsite în zonă. Au apărut anomalii la păsări şi a scăzut numărul de insecte. Trofeele de vânătoare sunt contaminate. Mai sunt oameni care merg să vadă, prin agenţii de turism, Zona de Excludere, care se întinde pe 2.600 de kilometri pătraţi. Un turism nuclear, extrem de riscant şi astăzi. Turiştii văd un muzeu rămas pe locul unei tragedii. Se fotografiază cu păpuşi şi măşti de gaze. Cartea Svetlanei Aleksievici „Dezastrul de la Cernobâl. Mărturii ale supravieţuitorilor” este cutremurătoare. Este o carte care aş fi dorit să nu existe. Laureata Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2015 a stat de vorbă cu vocile de la Cernobâl. Care întreabă. Sunt întrebări pentru toată omenirea. Mai ales că, după accidentul de la Fukushima, din Japonia, constatăm că omenirea se poate distruge uşor. Nici până astăzi nu se ştiu exact cauzele dezastrului de la Cernobâl. Se aud vocile. Vocile morţii ori ale refugiaţilor dintr-un cumplit război civil … Şi anul acesta, în livada din sat, prunii au înflorit. Iarba a crescut de un lat de mână.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.