“Cimitirul copiilor” de Nicolae Goja, un roman surprinzător

0
550

Gastronomic vorbind, orice făptură lăsată de Dumnezeu pe Pământ e plămădită dintr-un aluat inconfundabil. Ca orice amestec, el conţine şi ingrediente esenţiale, şi neesenţiale. În cazul oamenilor, esenţiale sunt zestrea genetică, educaţia şi experienţa de viaţă a fiecăruia. Prin ele ne asemănăm, şi tot prin ele ne deosebim unii de alţii. Dacă ducem mai departe acest raţionament gastronomic, putem conchide că valoarea şi calitatea noastră sunt determinate atât de calitatea şi cantitatea celor trei ingrediente mai sus menţionate, cât şi de calitatea frământăturii, dospirii şi coacerii acestei compoziţii din care e zămislit fiecare.
Aluatul de care vorbim se materializează atât în vorbe, cât mai cu seamă în fapte. Bune sau rele, spontane ori premeditate, superficiale sau serioase, rodnice ori sterile, mărunte sau măreţe, autentice ori făţarnice etc., faptele sunt oglinda noastră. Numai că, raportată la fapte, valoarea omului e relativă şi aproximativă. Ignorându-le, ar trebui să ţinem seama de altceva: de emoţii, sentimente, trăiri, gânduri, credinţe, dorinţe, aptitudini, atitudini etc. Dar şi acestea, în cele din urmă, se regăsesc tot în fapte. Aşa că, volens-nolens, deşi uneori ne displace, trebuie să admitem că faptele sunt măsura şi pe măsura fiecăruia!
Dacă acesta e adevărul, dacă ele dau măsura şi sunt pe măsura omului, ce face, de pildă, N. Goja? Pesemne că face multe, ca orice om, dar mai ales scrie! Cu toate că nu e de formaţie umanistă, acest munte de om cu chip blajin şi vorba domoală scrie şi iar scrie, semnând sub ceea ce scrie. Şi nu o face ca un conţopist ori un funcţionar blazat, ci ca un gazetar şi scriitor cu har.
Citindu-i textele, îţi răsare în faţă o fiinţă ambivalentă. Asemenea lui Ianus Bifrons, în mod surprinzător, constaţi că în plămada profundă a acestui om se îngemănează spiritul reflexiv-speculativ, cu un evident potenţial fabulatoriu, oglindit în forţa şi expresivitatea narativă, cu cel de sorginte factologic-inginerească, ce se exprimă prin judecata rece, seacă, riguroasă şi adesea descriptiv-contabilă.
Din 1993, la intervale mai mult sau mai puţin regulate, din aluatul acestui spirit ambivalent s-au plămădit şase romane. Cel mai proaspăt e “Cimitirul Copiilor”, apărut de curând la Editura Eurotip din Baia Mare. Amprenta ambivalentă a spiritului auctorial e vizibilă şi aici. În paginile acestui roman, cititorul va regăsi o sumedenie de gânduri şi referinţe din câmpul ştiinţelor reale. Dacă nu ştie, el poate afla, de pildă, ce este algoritmul, electricitatea, energia, optimizarea producţiei etc., care sunt cele patru forţe din Univers ori ce ne spune teorema lui Pitagora. În mod indiscutabil, inserate în trupul romanului, asemenea informaţii au farmecul lor. Ele pigmentează discursul narativ al autorului, punându-şi amprenta inconfundabilă asupra textului.
Cu toate acestea, amprenta inedită a romanului se găseşte mai limpede în altă parte: în compoziţie şi în conţinut, în arsenalul lingvistic folosit – unde se conjugă firesc neaoşismele cu neologismele, termenii tehnici cu cei literari -, în intriga şi fluenţa narativă, în dialogurile şi portretele personajelor, în poveştile şi întâmplările evocate, în simbolistica abundentă, în alternarea lejeră a planului ficţional cu cel non-ficţional etc.
Pe lângă acestea, Cimitirul Copiilor mai are ceva: este surprinzător! Eu am identificat cel puţin trei motive pentru care spun că e aşa, iar cititorul ar putea găsi şi altele. Mai întâi, surprinde titlul însuşi, căci înţelesul lui e dublu: cimitirul copiilor e şi cimitirul evreiesc, Steaua lui David, de pe strada Lebedei, din urbea băimăreană, unde s-au jucat principalii protagonişti ai romanului: Blanca, Bubu şi Gelu,  dar şi cimitirul neîngrijit unde au fost îngropaţi cândva copiii din satul Rodina, un sat îmbătrânit, “care nu mai rodeşte”.
Apoi, pentru a sugera treptele devenirii umane şi ale căutării sinelui, autorul surprinde cititorul substituind capitolele cu stadiile. Cuvântul “stadiu” ne trimite cu gândul la filozofia existenţialistă a lui Kierkegaard. Şi dacă filozoful danez identifică trei stadii ale existenţei umane (estetic, etic şi religios), maramureşeanul nostru ne propune treisprezece. În plus, surpriza de care vorbeam e accentuată şi de numele pe care le poartă aceste stadii. Autorul recurge la un singur cuvânt pentru a numi un stadiu, iar acest cuvânt face trimitere la una dintre nenumăratele teme de reflecţie ale filozofiei orientale ori ale celei existenţialiste. Aşa sunt, de exemplu, teme ca: grija, aşteptarea, tragicul, jocul, nebunia etc.
În fine, în opinia mea, marea surpriză, şi plăcută, dar pe alocuri şi neplăcută, e dată de numeroasele reflecţii metafizice, din care unele au evidente nuanţe eretice şi iconoclaste. Astfel, în siajul gândirii lui Bergson, din primele pagini aflăm că  “râsul îndeplineşte o funcţie magică, însă spre deosebire de rugăciune, nu te purifică, ci te face mai vulnerabil. Râsul este expresia diabolică păstrată în popor prin snoave…“. Peste câteva pagini, autorul ne informează că “oamenii tineri au credinţa că vor lumina lumea, însă îi aşteaptă sălbăticia, de cum ies din off, manifestată prin sărăcie şi discriminare spirituală”. Mai la vale, ca un adevărat discipol al lui Nietzsche, Bubu – filozoful, unul dintre cele mai izbutite personaje ale romanului, profetic, îşi informează cititorul că ”adevărul e un mit”, iar Blanca, un alt personaj bine conturat, crede că ”pentru a nu suferi, nu trebuie să judeci pe nimeni. Dacă judeci fapta, în sufletul tău apare o luptă şi te tulbură. Deci tu eşti cauza răului pe care îl simţi, nu cei din jur”.
Apoi, tanti Viscolczi, o gospodină exemplară, mama Blancăi, meditând la condiţia sa de femeie abandonată, ajunge să conchidă uşor eretic că ”religia nu îi face pe oameni să fie mai buni… că omul e religios sau nu în funcţie de raportul dintre testosteron şi oxitocină”. Peste alte câteva pagini, ca un veritabil filozof al ştiinţei, inconfundabilul Bubu proclamă că „filozofie fără fizică nu se poate”, iar Blanca, meditând la munca în echipă, are revelaţia că „munca în comun presupune ca cel puternic să lucreze cu randamentul celui slab…, că omul e programat genetic să economisească energie, nu să o risipească”.
Tot reflexivul Bubu, ajungând în al unsprezecelea stadiu al căutării sinelui, după ultima experienţă a efortului fizic, ajunge să creadă că ”nimeni nu te ajută, iar cărţile sunt moarte, nu îţi răspund la întrebări”. În sfârşit, pentru a nu obosi cititorul, lăsându-i plăcerea lecturii şi a descoperirii, mai semnalez două interogaţii metafizice ale aceluiaşi personaj Bubu: ”Ce este mai de folos, să te jertfeşti pentru popor sau să preţuieşti omul viu? Oare de ce nu se vede urma vulturului pe cer, urma corabiei pe ocean, urma şarpelui pe apă…?”
În cronica din revista Nord Literar, din aprilie a.c., prietenul şi confratele autorului, Gheorghe Pârja, crede, printre altele, că acest roman ”are o candoare speculativă întreţinută de întrebări care vor să dezlege enigme”. Această candoare, dar şi abundenţa interogaţilor metafizice mi se par a fi fireşti. Ele sunt specifice vârstei celor care meditează şi se interoghează. Iar din cele şase personaje clar conturate ale acestui roman, trei sunt adolescenţi. Ca adolescentul de totdeauna, şi personajele romanului sunt… în căutarea unor răspunsuri. Pe unele le-au găsit, pe altele ba. Oricum, odiseea Blancăi, a lui Bubu şi Gelu e fascinantă! În cele din urmă, e o poveste frumoasă, ce merită citită! (Ioan ŢIPLEA)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.