Muzeul Sufletului Românesc

0
472

Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, denumire după care este cunoscut astăzi, a sărbătorit 80 de ani de la înfiinţare. Trebuie spus că ideea creării unui muzeu în aer liber s-a conturat prin 1867 când eminentul om de cultură Alexandru Odobescu propune în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris un pavilion special amenajat a unor monumente de arhitectură populară. Apoi savantul Alexandru Tzigara Samurcaş, prin 1906 preconizează aducerea în Bucureşti a unor gospodării autentice din toate regiunile mai însemnat locuite de români. Ceea ce s-a inaugurat în urmă cu opt decenii este o creaţie a sociologului Dimitrie Gusti. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, regizorul Victor Ion Popa. Fondurile necesare au fost puse la dispoziţie de Fundaţia Culturală Regală. Inaugurarea a avut loc la 10 mai 1936 în prezenţa regelui Carol al II-lea care a fost numit pentru doctrina lui naţională Regele Culturii Române. Din grupul de specialişti care au coordonat cercetările monografice a făcut parte şi savantul de Maramureş dr. Mihai Pop. În discursul inaugural, Dimitrie Gusti a ţinut să precizeze că nu i-a fost sursă de inspiraţie muzeele în aer liber din ţările nordice care erau, după opinia sa, prea romantice şi etnografice. Muzeul Satului Românesc “să placă nu numai ochiului, ci şi să înfăţişeze lucruri adevărate” adică “un muzeu sociologic al satului românesc de astăzi”. Numai după patru ani de la inaugurare, această instituţie a memoriei ţărăneşti cunoaşte prima dezamăgire. După raptul Basarabiei şi Bucovinei, în muzeu au fost găzduite familii de refugiaţi. Adăpostirea aici a fost o idee mai puţin inspirată deoarece s-au produs multe stricăciuni. Nu a mai avut subvenţii. Au vrut să facă ateliere de ţesătorie. La construcţia Palatului Elisabeta s-au dărîmat toate casele din Basarabia. Venirea lui Gheorghe Focşa la conducerea Muzeului a fost de bun augur. Fost asistent al profesorului Gusti el a reînceput cercetările de teren pentru refacerea şi punerea Muzeului pe principii ştiinţifice. Aşa l-am întîlnit şi în Maramureş în campanii de cercetare. Aici la celebrele colocvii de civilizaţie de la Ieud (iniţiate de Daniela şi Petre Dunca) unde ne-a povestit de tristul episod din viaţa Muzeului Satului cînd a fuzionat cu Muzeul de Artă Populară. Cu toate consecinţele unei astfel de alăturări. În studenţie îl căutam des pe profesorul Focşa (ne cunoşteam din perioada sigheteană cînd lucram în muzeu) pentru bucuria de a sta în preajma unui mare specialist. Dar şi cînd mă bîntuia un dor de Maramureş. Aşa stăteam ore întregi pe şatra Casei Tomanului din Berbeşti (unde mama venea în şezătoare) ori în Biserica din Dragomireşti. Muzeul Satului a mai trecut printr-o incredibilă cumpănă. Prin 1970 conducerea României, care a avansat că satul reprezintă un stadiu de înapoiere a societăţii româneşti, deci Muzeul trebuie desfiinţat. Atunci s-au ridicat oamenii de cultură, specialişti, personalul muzeului care au reuşit să cîştige cauza. Cînd Focşa s-a aşezat în faţa buldozerelor care veneau cu dărîmarea: “Numai peste trupul meu puteţi trece”! A fost un moment de ţinut seama cînd Cultura şi Civilizaţia a convins Politica. Apoi Muzeul a cunoscut o nouă perioadă de dezvoltare. Dar a venit Focul. Nu se prea ştie: din cer ori de pe pămînt. În 1997, toamna, un incendiu a distrus mai multe gospodării. Printre ele şi cele din Berbeşti şi Şurdeşti din Maramureş (secolele XVI-XVIII). Prin 2002 un alt incendiu devastator s-a abătut asupra acestei averi naţionale. Scriam atunci că parcă pe cineva deranjează splendida poziţie a Muzeului Satului pe malul lacului Herăstrău. Ţin minte că unii din vechiul regim l-au pus pe gîndul strămutării. Dar nu au reuşit să-l desfiinţeze. Orice om cu capul pe umeri recunoaşte că este o Şcoală a Memoriei. O şcoală de muzeologie recunoscută în ţară şi străinătate. Este un centru de cercetare şi documentare despre viaţa satului românesc. Nu puteam, decît să ne bucurăm, că Maramureşul are două muzee în aer liber alcătuite după criterii ştiinţifice. În Muzeul Maramureşului din Marmaţia am învăţat să privesc Maramureşul din interior. Fiind alături de mari specialişti. De la Mihai Dăncuş la Ion Opriş. Ori de la Focşa la Georgeta Stoica. E nevoie să ştim că în Bucureşti este povestea tradiţională a satului românesc. Care este rădăcina satului, casa satelor, încîntarea inimii, conştiinţă şi umanitate. Aici se face educaţie cu valori româneşti. De care e nevoie să ne mai ţinem.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.