Feţe ale zeiţei CLIO • MANIU: “Am fost dictator al Transilvaniei”!

0
758

În împrejurările dramatice de după 23 August 1944, cu ocazia discutării în Consiliul de Miniştrii a textului Convenţiei de armistiţiu semnat la Moscova în 12 septembrie de o delegaţie condusă de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, România nu a obţinut de la Guvernul sovietic unele facilităţi, dorite de liderii partidelor PNŢ şi PNL – Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, ca şi de regele Mihai. Dimpotrivă, delegaţia a fost umilită de ministrul de externe Molotov, clauzele convenţiei fiind mult înăsprite. Armata Roşie a luat circa 150.000 de prizonieri români, deşi, încă de la 23 August, regele a proclamat „întoarcerea armelor” contra României naziste, scurtîndu-se războiul cu cca 200 de zile. Primul ministru al Marii Britanii, cinicul W. Churchil ne vînduse ţara lui Stalin. România fusese obligată să achite despăgubiri de război în sumă de 300 milioane de dolari, să ofere „totul pentru front, totul pentru victorie Aliaţilor”, iar la sfîrşitul Victoriei să nu i se recunoască dreptul de cobeligeranţă antihitleristă. Mai mult, România nu a fost „eliberată”, ci „ocupată” de armata sovietică pînă în 1956! Comunismul în ţară a fost impus prin forţă de adjunctul la externe, A.I. Vîşinski, „o încarnare a răutăţii şi ostilităţii” faţă de regimul monarhic, poporul român, guvernele sale de pînă în martie 1945 şi liderii politici, mai cu seamă faţă de Iuliu Maniu, considerat adevăratul conducător al ţării în acele vremuri tulburate de conflictul belic.
Secretarul general al PNŢ, Ghiţă Popp, care a făcut parte din delegaţia trimisă la Moscova, i-a mărturisit lui Maniu că „ambasadorul englez Kerr s-a prezentat la tratative puţin alcoolizat, iar cel american Harriman plictisit şi dornic să termine o corvoadă”. (Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, ed. Vremea, 2014, p. 429).
Cu ocazia discutării textului Convenţiei în şedinţa Guvernului român (15 sept. 1944), L. Pătrăşcanu „i-a învinuit pe Maniu şi Brătianu că au cultivat panica opiniei publice determinată de abuzurile comise de armata roşie” (furturi, violuri, crime şi alte „acte inadmisibile!) şi nu au intervenit pentru a cal­ma lumea”. La care Iuliu MANIU i-a replicat tăios că era decis „să fac toate gesturile de prietenie şi încredere faţă de armata ro­şie”, însă ea „a venit în România ca o armată de ocupaţie a unei ţări duşmane”, săvîrşind „abuzuri nemaipomenite”, spunîndu-se, oficial, că „sîntem ţară învinsă, ocupată fără armistiţiu şi că se aplică procedeele militare de război.
… În asemenea condiţii, cum poţi dumneata (L. Pătrăşcanu, n.n.) aştepta ca noi să le aducem osanale de dragoste şi să facem manifestări de prietenie.
Devenind şi mai dur cu Pătrăşcanu, Maniu i-a spus că el s-a angajat şi „obligat să fac armistiţiu”, „eu nu m-am legat ca domnul Antonescu cu nemţii (Ion, conducătorul dictator care a angajat armata română, după ce a trecut Prutul, să treacă şi Nistrul, să-i facă pe plac lui Hitler!), fără nicio asigurare, fără stipulări, fără promisiuni. Nu puteam să procedez aşa. De ce? Fiindcă eu nu m-am născut ieri, nu trăiesc în opinia publică de ieri sau de alaltăieri.
Eu n-am intrat în viaţa politică românească ca un copil sărac, ci ca DICTATOR AL TRANSILVANIEI, proclamat de opinia publică şi recunoscut de regele României. Şi trebuie să am conştiinţa răspunderii născute din tradiţie şi măcar gradul de scrupulozitate indispensabil celui care reprezintă o colectivitate şi care a fost cinstit cu încredere nelimitată”.
Şi după ce s-a obligat „să fac armistiţiu, în condiţii NEGOCIATE, care au fost acceptate de ALIAŢI şi confirmate”, … „vine o armată de ocupaţie”, care comite barbariile pomenite mai sus. „Am închis ochii şi am înghiţit. N-aveţi idee cît pot eu să înghit în interesul ţării noastre … Pentru toată activitatea mea trecută, conştiinţa mea este liniştită şi în faţa oamenilor, şi înaintea lui Dumnezeu” (C. Coposu, Jurnal, p. 436).
În ceea ce priveşte recunoaşterea lui Maniu că n-a intrat în viaţa politică românească ca un copil, ci ca DICTATOR AL TRANSILVANIEI”, istoricul Alex Mihai Stoenescu subliniază faptul că Sfinxul de la Bădăcin, imediat după Marea Unire din 1 Decembrie 1918, a alcătuit Consiliul Dirigent ca un „Guvern autonom al Transilvaniei”, al cărui şef s-a „autoproclamat”, mizînd pe o perioadă de tranziţie pentru integrarea în Vechiul Regat de „cel puţin un deceniu” („Istoria loviturilor de stat din România”, vol. 3, ed. RAO, 2002).
Această dorinţă a lui Maniu, din păcate, nu s-a sfîrşit bine, Consiliul Dirigent fiind desfiinţat în aprilie 1920! Aşadar, ca „dictator al Transilvaniei”, Iuliu Maniu a „domnit” doar vreo 17 luni de zile! Ciudat că, Sfinxul de la Bădăcin – „un om care se naşte o dată la două secole”, „adevăratul conducător în istoricele clipe din decembrie 1918, cînd Transilvania s-a unit cu România” (C. Coposu, Jurnal, pp.6 şi 7) l-a acuzat pe regele Carol II autocrat, părintele autoritarismului în România”! Mult mai tîrziu, după ce regele Carol II a abdicat la 6 sept. 1940, Maniu se mîndreşte, în faţa lui L. Pătrăşcanu, liderul comunist şi şeful delegaţiei pentru semnarea Convenţiei de la Moscova -, fără nicio condiţie ori „negociere” cum spune Maniu că ar fi obţinut, de la anglo-americani – că a intrat în viaţa politică „ca dictator al Transilvaniei”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.