Modul în care am fost iubiţi în copilărie, ne influenţează fericirea sau nefericirea în relaţia de cuplu

0
4848

Modul în care ne-au iubit părinţii în copilărie, în special modul în care am primit iubire şi afecţiune din partea mamei, creează premisele unei vieţi afective personale şi a unei viitoare relaţii de cuplu reuşite sau nereuşite, fericite sau nefericite. Dacă, în copilăria noastră, părinţii ne-au oferit într-o măsură echilibrată iubire şi afecţiune, adică nici prea mult, nici prea puţin, iar noi am perceput că suntem iubiţi, se creează fundamentele iubirii de sine şi, ulterior, vom fi capabili să stabilim relaţii armonioase şi de iubire cu ceilalţi, să îi iubim şi să acceptăm iubirea lor. Însă, dacă în copilăria noastră nu am beneficiat din partea părinţilor, în special a mamei, de iubire şi afecţiune într-un mod echilibrat, acest lucru va duce la ne-iubirea de sine şi la incapacitatea de a accepta iubirea celorlalţi, iar viaţa noastră afectivă şi relaţiile de cuplu vor fi compromise.

Nu punem în discuţie inexistenţa sentimentului de iubire al părinţilor faţă de propriul copil, ci modul greşit în care acesta îi oferă micuţului sentimentele de iubire. Printre modalităţile greşite prin care părinţii îi oferă copilului sentimentele de iubire (adică prea mult sau prea puţin), se pot evidenţia următoarele:
– carenţele afective ale părinţilor, pe care le-au experimentat în copilăria lor şi, datorită cărora, se simt blocaţi şi nu ştiu cum să ofere iubire şi afecţiune copilului;
– părinţi care lucrează prea mult pentru bunăstarea materială a familiei, care vin târziu acasă, sunt obosiţi şi nu mai au disponibilitate pentru manifestarea iubirii şi afecţiunii faţă de copil;
– părinţi care sunt plecaţi la muncă în străinătate, privându-şi copiii, în acest fel, pentru perioade lungi de timp, de prezenţa lor fizică, de manifestarea iubirii şi afecţiunii pentru copil;
– părinţi care sunt în depresie şi care se cufundă în propriul lor univers interior, dominat de o suferinţă nemărginită, ignorând fericirea sau nefericirea celor din jurul lor;
– părinţi cu caracter urât, nervoşi, egoişti etc.;
– părinţi anxioşi, cu o dorinţă mare de control asupra propriului copil, pe care-l domină şi-i limitează posibilităţile de acţiune şi exprimarea trăirilor sale lăuntrice;
– sufocarea copilului cu dovezi de dragoste şi afecţiune;
– criticarea copilului în public, ceea ce îi diminuează imaginea de sine, şi, mai apoi stima de sine;
– compararea copilului cu un altul, oferindu-i-l ca exemplu de ,,bună practică”, în loc să-i observe punctele lui tari şi să-l ajute să-şi valorifice unicitatea;
– blamarea şi învinovăţirea constantă a copilului, fără a analiza obiectiv situaţia;
– etichetarea copilului, chiar şi făcută pe un ton de glumă: ,,urâtule”, ,,prostule” etc., etichete în care copilul începe să creadă şi să se comporte ca atare;
– afirmaţiile de genul: ,,eşti rău, ai un caracter şi un comportament urât, aşa nimeni n-o să stea cu tine, n-o să te suporte şi nici n-o să te iubească niciodată”;
– condiţionarea dragostei faţă de copil, ,,doar dacă” face un anumit lucru, ori ,,dacă” se comportă într-un anume fel;
– abandonul copilului din partea părinţilor (mai mult sau mai puţin real);
– violenţa fizică, verbală şi emoţională a părintelui, asupra copilului;
– decesul unui părinte;
– divorţul părinţilor, învrăjbirea copilului de către unul dintre părinţi împotriva celuilalt, distanţarea fizică şi afectivă faţă de copil a unuia dintre părinţi etc.

Angela-Carmen Plăcintar
Angela-Carmen Plăcintar

Astfel de atitudini şi comportamente diminuează stima de sine a copilului, iar el poate trage concluzia că nu este iubit, apoi că nu merită să fie iubit şi, în consecinţă, va ajunge să nu se mai iubească nici el. În acest mod apare ne-iubirea de sine, care, încet-încet, transformă copilul, tânărul şi mai apoi adultul, într-un cerşetor de iubire, aflat în permanenţă rătăcit într-un labirint al căutărilor nesfârşite al partenerului de cuplu, care este de negăsit. Fiindcă indiferent pe cine va întâlni, indiferent câte asigurări şi reasigurări că este iubit va primi, şi indiferent de câte dovezi de dragoste va beneficia, tot nu se va simţi iubit, căci golul din interiorul său nu se va umple niciodată. În existenţa sa cotidiană, acţiunile îi vor fi determinate de gândurile, percepţiile şi convingerile personale care, nefiind adaptate realităţii obiective, îi vor limita întreaga existenţă.
Crezând (fiind convins) că nimeni nu-l iubeşte (din moment ce persoanele de referinţă din copilăria sa nu l-au iubit) şi că nu merită să fie iubit, în momentul în care întâlneşte pe cineva şi intră în relaţia de cuplu, având o imensă nevoie de iubire, există o mare probabilitate să o proiecteze, mult prea rapid, asupra respectivei persoane care, poate, la rândul său nu este capabilă să iubească, datorită experienţelor sale din copilărie. În acest caz, spunem că persoana în cauză, a ales în mod neconştient un partener de cuplu care se grefează perfect pe convingerile sale de bază (cum că nu este şi nu merită să fie iubită), pentru că într-adevăr, acest partener nu este şi nu va fi capabil să o iubească. O bună perioadă de timp, persoana în cauză se va autoiluziona şi se va autoamăgi, sperând zadarnic să obţină dragostea şi afecţiunea partenerului său, însă dezamăgirea nu va întârzia să apară. Dezamăgirea va fi cu atât mai pronunţată, cu cât persoana în cauză a manifestat în relaţia de cuplu bunăvoinţă, docilitate, sacrificiu şi străduinţa continuă de a fi pe plac (din dorinţa de a fi iubită şi din teama de a nu fi respinsă) – o mască falsă construită în copilărie, în care copilul, primind cu preponderenţă dragoste condiţionată (te iubesc ,,dacă”), s-a îndepărtat de propria-i persoană, de visurile, dorinţele, emoţiile şi plăcerile sale şi a mers în întâmpinarea continuă a dorinţelor părinţilor, în încercarea de a obţine din partea acestora dragostea, iubirea şi afecţiunea necondiţionată. Un astfel de eşec sentimental, îi întăreşte persoanei în cauză şi mai mult convingerea că nu merită să fie iubită.
Pe de altă parte, în cazul în care intră într-o relaţie de cuplu cu un partener care are disponibilitatea de a o iubi, persoana în cauză, va modifica neconştient realitatea obiectivă, în una subiectivă, tot pentru a-şi demonstra convingerea de bază (că nu merită să fie iubită). Cu această convingere, ea va manifesta temerea că nu va fi iubită suficient, ori, mai rău, că va fi părăsită la un moment dat, astfel că va începe să genereze atribuiri şi concluzii eronate, percepând comportamentul partenerului conform propriilor aşteptări. Va identifica din cuvintele sau tăcerile, atitudinile şi comportamentele celuilalt, tot ceea ce-i poate confirma faptul că nu este iubită, că este înşelată, folosită şi chiar că va fi părăsită. Aşa că, va începe să pună presiune pe partener, pentru a-i cerşi mai multe dovezi de dragoste, îl va urmări, poate chiar controla din lipsa de încredere în iubirea lui, iar într-un final, partenerul va genera comportamentul aşteptat, iar persoana în cauză va concluziona: ,,Am spus eu că nu mă iubeşte!” Şi astfel, prin toate gândurile şi credinţele sale (iraţionale), de fapt, persoana a modificat realitatea obiectivă, în una subiectivă. Şi din nou, convingerile iraţionale, cum că nu merită să fie iubită, i se vor întări.
Aşa cum spunea Alfred Adler, ,,Semnificaţiile nu sunt determinate de situaţii, dar noi ne determinăm pe noi înşine prin semnificaţiile pe care le dăm situaţiilor”.
O persoană care nu se iubeşte pe sine, va căuta neîncetat sursa fericirii în afara sa, adică o persoană care s-o iubească, care să-i reclădească încrederea în sine şi stima de sine şi care să-i umple golul din interior.
O persoană care nu se iubeşte pe sine, nu este în măsură să-l iubească nici pe cel de lângă ea, căci va fi suspicioasă şi orgolioasă aşa că, atunci când se va întâlni cu iubirea, neexperimentând-o în copilărie, o va respinge, neştiind cum să îi facă faţă.
O persoană care nu se iubeşte pe sine, va multiplica neconştient, în relaţia de cuplu, comportamentele pe care le-a experimentat cu părinţii (dacă a fost criticată, se va critica pe sine şi-l va critica şi pe cel de lângă ea, dacă a fost învinovăţită, se va învinovăţi pe sine şi-l va învinovăţi şi pe partenerul său, dacă un băiat a avut o mamă rece şi indiferentă, el va manifesta această răceală şi indiferenţă şi în relaţia cu partenera sa, în ciuda faptului că îşi va dori mereu să fie iubit, ori îi va oferi prea multă iubire partenerei sale, ceea ce o va determina să se simtă sufocată şi să se distanţeze de el etc.)
Toate aceste lucruri -comportamente şi atitudini -, vor continua să se întâmple până când, persoana în cauză, va lucra asupra conceptului de sine (în special în cadrul psihoterapiei), reconsiderându-şi convingerile despre lume, despre viaţă şi despre sine, şi va învăţa să se iubească, să-i iubească pe cei din jur şi să accepte să fie iubită de către ei.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.